Ce avem noi cu memoria culturală?

218
0
Muzeul Național al Literaturii Române (Casa Pogor), Iași

În 1990, cu ocazia reînfiinţării Muzeului Ţăranului Român, Horia Bernea scria despre o muzeologie mărturisitoare: „Cel mai crunt adversar al ţăranului i-a uzurpat până şi locul de muzeu, vrând să-l lase fără istorie”. Citeam şi completam, în acelaşi an: „Și Muzeul Literaturii de la Chişinău a fost nimicit de adversarii culturii”.

Făceam în „Literatura şi Arta” nişte „Bilanţuri” ca muzeolog, la 25 de ani de la înfiinţarea Muzeului republican de Literatură „Dimitrie Cantemir”: instituţia, care avea 33 de angajaţi, se desfiinţa tocmai când trebuia să iasă la lumină.

Mulţi dintre noi participaseră la campania de colectare a semnăturilor pentru schimbarea limbii oficiale şi a alfabetului, în anii când instituţia era condusă de scriitorul Vladimir Beşleagă. Următorul director, Lidia Istrati, şi adjunctul ei, Vladimir Berlinschi, i-au concediat pe cei mai activi mărturisitori ai misiunii unui muzeu de literatură, iar după ce am fost restabiliţi în funcţii prin organele de justiţie, deputata grupului parlamentar al Frontului Popular, Lidia Istrati, a făcut tot posibilul ca instituţia să fie desfiinţată în 1990.

Protestele noastre s-au ridicat la cer

Incredibil, dar adevărat: Muzeul Literaturii Române a fost pus pe aceeaşi listă cu cele fără colecţii de anvergură naţională, alcătuiri propagandistice ca Muzeul Prieteniei Popoarelor, Muzeul G. Kotovski, Muzeul Ateismului ş.a. Dau mărturie: aveam vreo 60 de mii de unităţi achiziţionate, secţii de folclor, literatură veche, literatură clasică și contemporană, ghizi frumoşi, cunoscători de limbi străine şi supraveghetori cu studii superioare la expoziţia permanentă, care urma să fie îmbogăţită după 1990. „Oi, tak bolno!”, a exclamat uluit Alexei Marinat în legătură cu acest holocaust cultural.

Cel care ne punea dimineaţa pe birou ordinul de concediere (cu numele celui concediat scris cu literă mică) şi-a schimbat numele (din Berlinschi a devenit Neagoe) şi, ocrotit de falşi patrioţi, s-a aranjat bine în România. Lida Istrati nu a mai avut multe zile de trăit, după ce, în plină „restructurare”, a lăsat şomeri pe vreo 30 de muzeologi, care se tot mirau: de ce au fost cruţaţi vreo trei din cei 33? Colegul Valeriu Nazar afirma şi peste ani snoava că noi l-am delegat să păzească fondurile.

Peste un timp, aflând că muzeul a fost reînfiinţat, redenumit „Mihail Kogălniceanu”, am ajuns pe acolo să văd ce se întâmplă. Şi ce credeţi că am văzut? Doi rusofoni în vârstă cercetau, urmărind cu degetul,  registrele mari (format A3) în care erau trecute achiziţiile instituţiei de-a lungul anilor. Unul din ei, care mi s-a prezentat „Kelin”, chiar pusese genunchiul pe registru, de parcă voia să-l încalece.

Am înţeles că cei doi cenzori au fost suportaţi şi remuneraţi (nu ştiu dacă din banii muzeului) de către directorii de atunci Pavel Balmuş şi Iurie Colesnic; până când a reuşit Iacob Burghiu să-i scoată încet-încet. Dar spaţiul din Casa Scriitorilor, în care se afla iniţial muzeul, a început să fie ocupat, restrâns, înghesuit.

 Cincilei a repetat gestul lui Perpessicius, ctitor al Muzeului Literaturii Române

În 1997, când Gheorghe Cincilei, fondatorul muzeului, a redevenit director, aproape fără angajaţi, nu a mai putut rezolva problema creată de duşmanii instituţiei în septembrie 1990. La 1 septembrie 1999, directorul Gh. Cincilei a murit la serviciu în urma unui infarct. Următorul director a fost până în septembrie 2015 dl Valeriu Nazar.

Când Ministerul Culturii a instituit nouă premii naţionale anuale, unul purtând numele lui Gh. Cincilei, un alt mare „patriot”, Alexei Rău, directorul de atunci al Bibliotecii Naţionale, a considerat că premiul pentru cei care activează în domeniul cărţii nu trebuie să se numească aşa, ci să poarte numele său – „Galexe”.

Este important să luăm atitudine şi să dăm mărturie. Gheorghe Cincilei şi muzeul înfiinţat de el în 1965 au fost permanent ţinta persecuţiilor. Infiltrat cu oameni care au avut grijă ca depozitul să fie mereu curăţat de carte şi publicaţii periodice de pe lista neagră a securităţii. Ceea ce rămânea era păstrat în condiţiile cele mai inadecvate, pe care Galina Furdui le găsea normale când era şefă la Fonduri. Tratat ca „pepinieră de scriitori”, adică loc unde trebuie plasaţi în funcţiile-cheie de directori, adjuncţi şi şefi la depozite tot felul de scriitori veleitari, unii din ei agronomi şi ingineri, oameni suspecţi ca L. Barski şi F. Mironov.

Nu-mi mai fac iluzii după 2015, când am revenit la muzeu pentru a încerca să salvăm ceva: noul director de atunci, instalat de minister, a angajat pictori în loc de filologi, iar printre primele lui deziderate a fost angajarea la muzeu a soţiei sale, dar şi readucerea „băieţilor deştepţi” Iurie Roşca şi Vlad Cubreacov, protejații săi de pe când era adjunct la muzeu, prin anii 88-89.

De 30 de ani tot citesc în presă despre starea jalnică a acestui muzeu fără sediu şi cu doi-trei angajaţi. Nimeni nu are curajul să recunoască faptul că instituţia a fost distrusă în 1990 şi a rămas acolo depozitul.

Lupta pentru memoria culturală în era internetului

Anii trecuţi urmăream în revista „Cultura” de la Bucureşti rubrica „Arhipelagul muzeelor”, alimentată atât de competent de Virgil Ştefan Niţulescu. Scria în 2015 şi despre „muzeele de pe linia frontului”, după ce a participat la o întâlnire de la Chişinău a specialiştilor din Georgia, Ucraina şi R. Moldova, şi remarca un detaliu: muzeologii care s-au pomenit sub ocupaţia rusă ori a rebelilor filoruşi erau împărţiţi ca opţiuni politice, dar, fără discuţie, s-au unit ca să protejeze patrimoniul cultural. Observând că sunt ţintite depozitele muzeale şi monumentele istorice legate de identitatea etnică, ei au zidit uşi la subsolul clădirii muzeelor; georgienii au invitat 400 de observatori internaţionali pentru a evalua pagubele etc.

Înainte de 1990, fiind în deplasare de documentare la Leningrad, am descoperit la Biblioteca „Saltîkov-Şcedrin” (azi Bibliotecă Naţională) cele mai vechi cărţi tipărite pe pământ românesc de la 1508 de Macarie, Filip Moldovanul, Coresi şi alţii. M-am întrebat cum au ajuns acolo, şi în România unele nu sunt în nici un exemplar? Probabil, fac parte din  Tezaurul României, pierdut  din cauza oamenilor creduli, care nu simt, ca mielul, că duşmanul lui natural este lupul. De ce Arhiva Naţională din Chişinău, până în 1990, a permis oficial jafurile de carte veche ale dnei I. Pozdeeva, cercetătoare care venea de la Moscova?

Pentru că, probabil, nu ne vom distra în acest an la 18 mai, în noaptea muzeelor, ar trebui să medităm puţin la muzeul viitorului. Prin programul Horizon 2020, UE pusese la bătaie o sută de milioane de euro pentru cercetarea patrimoniului cultural. Sperăm că România, prin Institutul de Memorie Culturală a Ministerului Culturii, a profitat de banii alocaţi pentru realizarea şi publicarea Catalogului colectiv al incunabulelor existente în colecţiile din ţară. Ne vom bucura să găsim patrimoniul păstrat, intrând pe pagina www.europeana.eu.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here