Sindromul cetăţii asediate

206
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Există, în istorie, multe construcţii inutile. Vă mai amintiţi de monstruoasele adăposturi antinucleare din ultimii ani ai „războiului rece”? Dar câte cetăţi şi castele (zidiri deloc simple) au fost ridicate, fără a fi vreodată solicitate de împrejurări! Obsesia eventualelor asedii/ asaltări ale fortăreţei transformau viaţa oamenilor. De altfel, după ce Renaşterea aduse cu sine marile invenţii, inclusiv militare, castelele deveniseră ineficiente sau chiar inutile ca fortificaţii şi erau reamenajate ca palate, ca spaţii de plăcere, adăugându-li-se, contextual, grădini şi anexe relaxante.

Lunga grijă pentru protecţie ne-a transmis genetic permanenta frică a năvălirii străinilor, lumea din afară fiind cel mai mare „pericol”. Ulterior, orice „cortină de fier” sau zid berlinez ni se părea metodă „de apărare” (nu de izolare, ca în detenţie). Nu mai zic că unii preferau până şi puşcăria,  ca metodă sigură de protecţie. Pe de altă parte, castelanii  învăţam noi la lecţiile de istorie , având adăposturi întărite (deci fără frică de pedeapsă), declanşau incursiuni devastatoare asupra terenurilor ţăranilor fără apărare. Cine avea fortificaţii de apărare, devenea, aproape iminent, agresiv în raport cu alţii. Tehnicile şi ministerele „apărării” erau, de fapt, tehnici şi ministere de război

Ne-am deprins, precum locotenentul Giovanni Drogo din romanul lui Dino Buzzati Deşertul tătarilor, să aşteptăm toată viaţa ca cineva să ne atace. Şi ne tot pregătim de asediu. Or, dacă simplificăm ecuaţia până la a distinge două categorii de oameni şi entităţi: vânători şi vânaţi, în istorie noi, mai întotdeauna, am fost vânatul. Toată eroica noastră luptă era pentru a ţine piept năvălitorilor, pentru a ne apăra. Niciodată: pentru a cuceri noi teritorii, „vitale” pentru neam sau din „generozitate” civilizaţională (regretatul Serafim Saka, discutând cu un scriitor italian, amintise cum romanii au cucerit Dacia; replica italianului: „nu au cucerit-o, au civilizat-o”).

Bine, dacă stai şi analizezi mai atent, poţi să descoperi şi „expansiunile” alor noştri. Am participat în varii companii alături de alţii, fie în „cruciade civilizaţionale”, fie în alimentarea unor orgolii imperiale. Astfel, am ajuns la Viena, la Cotul Donului, Berlin sau… Afganistan. Cântecele populare amintesc şi de incursiunile alor noştri… pe la Port-Artur! La Viena ca să luăm un „studiu de caz” am ajuns în cel puţin patru rânduri: mai întâi, moldovenii au participat, alături de Osman I, la primul asediu al cetăţii creştine (1529); apoi detaşamente de moldoveni, munteni şi ardeleni i-au asistat pe turci la cel de al doilea asediu (1683). Iar unii moldoveni, înrolaţi în Armata Roşie, au luat cu asalt Viena în 1945. În timpurile noastre Viena şi alte oraşe europene sunt asaltate de ai noştri în căutarea fericirii. Suntem „imperialişti” şi „cuceritori” pe cont propriu, în această mare armata de invadatori şi ocupanţi ai Occidentului. Ca în alte epoci istorice, o populaţie din „lumea a treia” încearcă să beneficieze de avantajele civilizaţiei, ocupându-i teritoriile. Că sunt printre ei şi „eroi civilizatori”, capabili să contribuie la prosperarea civilizaţiei e tocmai excepţia ce confirmă regula. Dar să nu ne ducem prea departe în tema asta, colaterală demersului nostru de azi.

Exodul masiv face parte din „expansiunile” noastre. Dar uitaţi-vă cum ne funcţionează memoria ancestrală! Dacă am fi cuceritori tipici, fie că am insista să ne păstrăm teritoriile „cucerite” (paradigma imperială), fie am migra în căutarea altor pământuri mănoase (modelul nomazilor orientali). Noi însă, pe exemplul „patriotic” al castelanului, de îndată ce a apărut pericolul, ne-am retras în cetatea noastră, preistorică şi anistorică. Nu am calculat beneficiile şi gradul de siguranţă, nu. Ne-am retras instinctiv. Potrivit firii, suntem „oamenii cetăţii”, vânatul, ascuns pentru a supravieţui în propria vizuină, nu răpitorul care să ne căutăm fericirea în explorarea şi exploatarea altor tărâmuri şi entităţi. Semnul cel mai evident al acestui sindrom este viaţa amânată pentru „mai târziu”.

Într-un roman al scriitoarei poloneze Olga Tocarczuk, proaspăt laureat al Premiului Nobel, naratoarea, care făcea studii în psihologie, după ce constată că toţi avem „sindroame” cu denumiri bizare (e suficient doar să trecem testul psihologic cuvenit), face o constatare potrivită nouă în context: „Am aflat la studii că suntem plămădiţi din măsuri de apărare, din pavăză şi armură, că suntem asemenea unor oraşe a căror arhitectură se reduce la ziduri de apărare, turnuri şi fortificaţii; suntem asemenea unor state de cazemate.” Ca în celebra „Piramidă a ierarhiei nevoilor umane”, construită de Abraham Maslow: nevoia de siguranţă e pe treapta imediat următoare după necesităţile fiziologice primare (hrană, apă etc.).

Un exemplu. Era de la bun început limpede că masca nu atât te protejează pe tine, cât acordă o siguranţă în plus celor din jur. La noi însă virusologul principal (care este şi preşedinte) stă în pridvorul bisericii fără mască (când în jur e o ogradă plină de lume) şi toţi (inclusiv, poliţia) cred că e OK; după cum nimeni din factorii responsabili nu s-a autosesizat că, atunci când opoziţia stătea cuminte în băncile parlamentului, cu măşti de protecţie (de protecţie a Celuilalt!), socialistul Bătrâncea arunca venin la adresa presei, de la tribuna centrală, fără să-i protejeze pe alţii de efectul salivei sale! Or sindromul de care suferim asta înseamnă: dacă metoda nu mă protejează pe mine, de ce să mă ostenesc s-o aplic?

Pe vremuri de carantină (aproximativă, deh, ca la moldoveni) se puteau face multe lucruri. Profitând de situaţie, nu neapărat în pofida ei. Era, d.e., un moment propice pentru promisa digitizare a serviciilor primăriei. În timpul circulaţiei reduse puteau fi reparate unele porţiuni de străzi sau, cel puţin, trasate marcajele (care, în bună tradiţie autohtonă, se pare că vor apărea la toamnă). Nici măcar GPS-ul de pe troleibuze nu a funcţionat, chiar dacă acestea circulă azi după un orar imprevizibil. În locul unei discipline, cerută (şi favorizată!) de carantină, se perpetuează haosul. Iar noi sperăm că acesta se va absorbi cumva de la sine. Între timp, criza se aprofundează, iar noi insistăm pe ocupaţia tradiţională: aşteptăm ploaia şi sfârşitul ciumei, ca să ieşim la frigărui.

Care e pericolul cel mare al acestui sindrom? Nu slăbiciunea fortăreţei, după cum ni se dă de înţeles. Mai ales că, am văzut, multe fortificaţii au fost costisitoare şi inutile. Pericolul cel mare e că toate energiile, investiţiile şi eforturile merg spre „apărare”. Şi viaţa trece pe alături. Pe la alţii, care vor construi lucruri bune datorită, nu doar în pofida pandemiei. Iar noi vom aştepta de la ei pomeni. Sau le vom invada spaţiul, ca să profităm de avantajele civilizaţiei. Cea care nu se construieşte stând în aşteptarea vremurilor mai bune.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here