Gânduri luminoase în Săptămâna luminată

De fiecare dată când vine primăvara şi văd pomii noştri înfloriţi, uit pe ce lume mă aflu, iar lumea însăşi îmi pare mai bună ca niciodată. Poate că chiar aşa şi este lumea, pentru că nu se poate să se reverse pe pământ atâta frumuseţe şi ea să nu se transforme, ca în basmele din copilărie, într-o lume mai bună, mai înţelegătoare şi mai iertătoare, poate.

Încep să cred că şi eu sunt mai bun şi chiar încerc să fiu mai bun. Nu mai am gânduri critice, îmi place la nebunie totul, îmi amintesc vreo câteva poezii de dragoste şi simt cum, încet-încet, încep să mă transform şi să nu fiu cel de mai înainte: nemulţumit, cu ifose şi o părere foarte bună despre mine.

Trăiesc o stare pe care o aveam în copilărie şi adolescenţă, sunt pur şi sufletul meu zboară. Doamne, unde oare zboară? Că nici să zboare aşa la nesfârşit nu se poate. Trebuie să dau cu sapa, cu hârleţul, cu grebla, să ud ridichea, poate iese, să beau un pahar de vin cu vecinul şi să nu ne vadă vecina, să aduc în ordine ograda unde ar fi trebuit să fie o casă de gospodar, dar n-a mai fost să fie, pentru că…

Pentru că ce? Nu căuta să te îndreptăţeşti, este, din start, o mare greşeală şi vina o porţi doar tu, mi-ar spune soţia care n-a venit azi la grădină. Dar oamenii cum au făcut? Au muncit şi au făcut, iar tu ai umblat brambura pe la festivaluri, pe la emisiuni şi concerte, ca să te vadă oamenii cât de deştept eşti. Şi măcar de-ai fi, de-ai fi fost…

Stau şi mă uit la copacii mei înfloriţi, transpir de emoţie, iar discuţia cu soţia, fie ea şi imaginară, îmi strică un pic dispoziţia. Copiii au plecat peste hotare, îmi zice ea în continuare, noi îmbătrânim şi cine ştie ce timpuri ne aşteaptă, mai ales de când coronavirusul coseşte vieţi omeneşti.

Vezi, îi răspund eu, şi ce am fi făcut noi acum cu atâtea acareturi în această situaţie, când nu mai eşti sigur de nimic? Las’ că-i bine la bloc, aşa cum este, o liniştesc eu. O să treacă şi asta.

Conducerea ţării se gândeşte la noi, preşedintele Dodon a dat câte trei mii de lei la fiecare biserică, să se roage sfinţii părinţi pentru sănătatea noastră. Eu chiar mă simt mai sănătos şi nu mai am nevoie de nimic decât de aceşti pomi înfloriţi, de tine şi de copiii noştri. E drept că mie mi-ar mai trebui şi nişte minte, că asta nu strică, îndeosebi când e foarte puţină…

Aici soţia începe să râdă, pentru că este de acord şi ştie ea ce ştie: dacă omul stă şi se uită ca un năuc la florile de cireş, de vişin şi de măr, înseamnă că nimic nu e pierdut şi viaţa merge înainte.

Având un fel de susţinere şi încuviinţare din partea ei, admir mai departe această mirifică privelişte şi, principalul, nu uit că trebuie să mă bucur cât mai mult de ceea ce-mi văd ochii, pentru a mă transforma, a deveni mai bun şi mai indulgent.

Mă uit peste gard, poate mai vine vecinul că a mai rămas ceva în sticla aceea, salut eu primul toată lumea care trece pe drum, chiar şi cu copiii, când, de fapt, ar trebui să fie invers şi am doar gânduri bune despre fiecare om pe care îl cunosc şi mă cunoaşte.

Pe unii, ce-i drept, mai bine nici nu i-aş fi cunoscut – îmi vine aşa un gând, dar îl dau imediat la o parte, îl şterg din capul meu plin de soarele primăverii şi de floricele alb-rozovii. În săptămâna luminată, mai ales, trebuie să uit şi să iert, dar să o fac cu multă sinceritate, aşa cum o face pomul înflorit căruia am mai uitat să-i torn apă la timpul cuvenit.

Totodată, să nu uit că în lume se întâmplă lucruri interesante de tot, că marile puteri luptă pentru binele întregii planete şi al fiecărui om în parte. Că şi puterea de la Chişinău e doar cu gândul la noi şi la bunăstarea noastră. Dacă am această grijă şi dacă o simt, nu-mi rămâne decât să fiu fericit, să râd la raza de soare şi la florile care, la o adiere mică de vânt, încep să ningă liniştit peste grădina tinereţii mele şi a bătrâneţii care vine.

Uite ce minune poate să facă şi ce gânduri luminoase poate să-ţi dăruiască o livadă de pomi înfloriţi…