Întrebări noi pentru o lume veche (I)

Se vorbește tot mai mult despre relaxarea și chiar anularea unor restricții impuse de guverne pentru a scădea numărul de contaminări și, respectiv, de decese provocate de noul coronavirus. Cauza principală este, fără îndoială, impasul economic, cu toate că guvernanții ne servesc, invariabil, drept motiv faimoasa „aplatizare a curbei epidemice”.

Metodele de relaxare se vor deosebi, întru câtva, de la o țară la alta, dar și mai sigur este că se vor lua tot așa cum s-au luat și măsurile de carantinare. Cu ochii pe vecini și pe caprele acestora. Puțini și-au dorit originalitate suedeză la intrarea în izolare, și mai puțini își vor dori-o la ieșire. Guvernele se vor imita reciproc, din aceeași teamă de a-și asuma mai multă responsabilitate decât alții. Tot așa cum s-au imitat și cei din mediul corporatist, reducându-și personalul și/sau salariile în aproximativ aceleași proporții, indiferent de starea financiară de fapt a fiecărei corporații în parte.

Prin urmare, cred că e prematur să luăm acum de bune termenele pe care ni le propun liderii mondiali și locali. Cu toții vor face pași mici, ținându-se ferm de mânuțe. Nicidecum din solidaritate politică sau ideologică, ci pentru a nu rămânea cumva singuri cu opinia publică de acasă. Mai important mi se pare acum să ne întrebăm dacă suntem gata să analizăm și să evaluăm, lucid și nepărtinitor, tot ce s-a întâmplat cu noi în prima jumătate a acestui an. Și când zic „noi”, mă refer la acea parte a lumii care este sau se pretinde civilizată. Apoi, să tragem niște concluzii sănătoase, dar nu atât pentru a ne pregăti de sau a putea preveni o nouă pandemie, cât pentru a înțelege de ce am permis ca actuala să se întâmple. Mai simplu, de ce am dat-o, cu toții, atât de zgomotos și de dureros în bară?

O întrebare bună conduce la un răspuns bun, de aceea zic să știm exact ce vrem să aflăm. Totodată, nu ar trebui să ne intereseze aspecte secundare de genul „când obținem vaccinul/ medicația pentru covid?” sau „când ne vom reveni economic sau ne vom reface moral după criză?”, ci doar chestiunile cu adevărat importante.

Oamenii nu au învins ciuma și variola neagră doar pentru că savanții au inventat pastile și vaccinuri, ci pentru că guvernele țărilor civilizate și potente au știut să impună pretutindeni reguli noi de igienă și protecție antiepidemică, inclusiv prin mijlocirea unor mecanisme suprastatale. În 2020, tocmai aceste mecanisme au dat greș. Avem tabloul paradoxal al unei civilizații care s-a extins, dar a rămas fără centre reale de putere. Avem organisme internaționale care nu mai deservesc nevoile întregii populații de pe glob, ci pe acelea ale unor puteri naționale. Avem, cu alte cuvinte, state precum China care se folosesc de votul majoritar al țărilor din lumea a treia pentru a-și promova oamenii și interesele în toate structurile ONU. Și URSS, pe vremuri, ca și Rusia, mai nou, au încercat să manipuleze, cu ajutorul țărilor „prietene” sau „tributare”, organismele internaționale. E greu de crezut însă că OMS ar fi mușamalizat izbucnirea unui focar epidemic major acum trei sau patru decenii sub presiunea Moscovei.

Așadar, prima întrebare ar trebui să vizeze toate aceste organizații și ONU în general. Ce ar trebui să facă lumea (cu adevărat) civilizată cu ele? Să le lase la cheremul Chinei, care poate cumpăra câte voturi dorește sau să le readucă în slujba umanității? Să perceapă în continuare China, pe urmele democraților americani sau ale elitelor UE, nu drept inamic strategic, ci drept investitor și partener de încredere, prin urmare, drept partener politic și de afaceri dezirabil? După afacerea Huawei și Wuhan? Să lase ONU pe mâna statelor din lumea a treia sau „emergente”, care și-au găsit de ceva vreme un nou protector la Beijing? Sau, în spiritul unei democrații tot mai prost înțelese, să desființeze, de ce nu, și Consiliul de Securitate al ONU, atât de potrivnic ideii de reprezentativitate?

(va urma)