Lecţia

Există oameni pe care nu-i uimeşte nimic, oameni care ştiu totul despre tot şi încă ceva în plus. Orice s-ar spune ori s-ar scrie, s-ar arăta şi demonstra, aceştia neagă cu înverşunare, de parcă le-ar aparţine doar lor adevărul. Oricine nu este atent şi deschide gura ca să-şi dea cu părerea, pentru că fiecare poate avea o părere, fie ea şi greşită, riscă să-şi aprindă paie în cap. Cu atât mai rău dacă încearcă să-şi apere punctul de vedere, crezând că e posibil să iasă învingător dintr-o discuţie ce nu mai are şansa de a se termina vreodată.

În ceea ce mă priveşte, ori de câte ori am ocazia să mă confrunt cu asemenea minuni ale naturii umane, mă resemnez de la bun început, îmi caut de treabă şi mă retrag cu speranţa că voi fi lăsat în pace. Dar, aţi ghicit, aproape niciodată nu se întâmplă aşa. În lupta pentru dreptate şi adevăr, omul nostru se supără că nu e băgat în seamă, că-i este neglijată capacitatea de analiză şi numai un prost nu este în stare să-i înţeleagă argumentele imbatabile.

Chiar dacă nu înţeleg ce ar trebui să înţeleg, încep să-mi ies din fire şi de aici până la o adevărată ceartă nu e chiar departe. Pe faţa mea începe să apară o expresie de nemulţumire amestecată cu neputinţă, bolborosesc şi eu câteva cuvinte, ca să nu tac şi să nu fiu luat drept laş. Nici nu-mi dau bine seama ce am zis, pentru că a fost o reacţie necontrolată, una pe care o poate avea orice om normal, când vine o nenorocire peste el.

Hopa! Atâta i-a trebuit maestrului în altercaţii, elucubraţii, peroraţii, negaţii etc. Începe să-mi explice că mă credea un om educat, cum, de fapt, mă şi pretind a fi, că nu s-a aşteptat la asemenea insultă (oare ce-am zis, totuşi?) şi că va avea el grijă de acum încolo să-mi facă viaţa chin, pentru că un bădăran ca mine asta merită. Scuzele mele nu au nici un rost, ba mai mult, sunt luate drept insultă, ipocrizie în ultimul hal, bătaie de joc cum nu s-a mai pomenit.

Aş da bir cu fugiţii, dar nu ştiu ce, poate că un fel de curiozitate, îmi paralizează orice intenţie de mişcare. Vreau să văd până unde se va ajunge şi chiar văd că se ajunge, deoarece în următoarele clipe sunt numit hahaleră, prost fără pereche, fustangiu, borfaş, pungaş, nesimţit, tâmpit, imbecil, debil şi tot etichetări de astea, fără sfârşit.

Pentru că spectacolul care se dă este cu public, un scandal ca acesta nereuşind să treacă neobservat, aş da orice să pot dispărea, să crape pământul şi să mă înghită, numai să scap. Mai ales că printre cei adunaţi sunt mulţi ce mă cunosc, iar pe feţele unora se citeşte satisfacţia.

La fiecare insultă ce mi se aduce, hohote de râs se rostogolesc peste creierii mei înfierbântaţi, ce nu-mi mai slujesc la nimic. Nu mă pot apăra nici cu gândul, nici cu cuvântul. Lumea aşteaptă poate iese cu bătaie, dar eu înţeleg că ar fi cea mai mare prostie din viaţa mea. Îmi vine şi să râd, şi să-mi plâng de milă în situaţia în care m-am pomenit.

Oponentul meu îşi dă, probabil, seama că victoria sa e aproape, începe să fie mai îngăduitor şi, la un moment dat, mă bate (prieteneşte?) pe umăr. Această transformare a sa mă descurajează în continuare şi chiar nu mai înţeleg nimic. O fi pus la cale vreo capcană în care să mă atragă spre final, vrea cu tot dinadinsul să-mi demonstreze că-mi este superior, iertându-mă pentru comportamentul meu „inadecvat”?

Ceea ce-mi zice, la urmă, pare să fie destul de convingător: „Ce ţi-i o epigramă, bre? Adevăraţii maeştri ai cuvântului suntem noi, cei care dacă deschidem gura, nu ne-o mai închide nimeni. Sper să fi învăţat ceva din această lecţie!”.