„Străbunicii mei au dormit multe nopți printre morminte, de frică să nu fie deportați”

1291
0
Diana Decuseară cu cei trei copii ai săi, Bianca, Iana și Mircea
Diana Decuseară cu cei trei copii ai săi, Bianca, Iana și Mircea

Interviu cu Diana Decuseară, actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău

– Dragă Diana Decuseară, ce înseamnă pentru tine spectacolul „Dosarele Siberiei” de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” (TNME)?

Este un spectacol  la care ţin foarte mult. E un spectacol-eveniment care se joacă cu casa închisă de cele mai dese ori şi asta o datorăm publicului care manifestă interes şi vine să-l vadă. Un spectacol în care noi, actorii avem datoria civică de a pune publicului în faţă „oglinda” trecutului şi ororile la care au fost supuşi înaintaşii noştri. Înseamnă multă responsabilitate, mai ales că alături de mine în scenă sunt şi fiicele mele Bianca şi Iana.

– Ce se întâmplă pe scenă și în sală când jucați acest spectacol?

Se creează un soi de magnetism între scenă şi public. În sală e linişte, în culise e mare forfotă pentru că e multă lume implicată în spectacol,iar în scenă e mult suflet şi dăruire pentru că fiecare dintre noi se străduie să dea tot ce are mai bun.

– Pentru rolul tău din „Dosare…” ai fost nominalizată la Premiul pentru cea mai bună actriță la Gala UNITEM 2020. Din cauza pandemiei, Gala s-a amânat. Te pregătiseși de Gală? Aveai rochia, pantofii etc.? Premiul acesta era un scop, un vis?

A fost o mare surpriză pentru mine, nu aşteptam să fiu nominalizată. În perioada studenţiei nu am ratat nici un eveniment al Galei UNITEM. Stăteam undeva la balconul doi şi visam să ajung şi eu în scenă, să ţin trofeul în mână şi să rostesc acel discurs. Apoi am încetat să visez. Mi-am dat seama că momentele cele mai fericite în această meserie sunt altele. Premiile contează oarecum. Eu am luat premiul UNITEM,  rol de plan doi , pentru Aghica din spectacolul  „Familia Tot” şi mi-a făcut plăcere. Sigur că este o recunoaştere din partea breslei că ai făcut un lucru bun. Dar premiile nu sunt un scop în sine pentru mine. Nu mi-am pregătit nici rochia şi nici pantofii, eram decisă să nu plec tocmai la Bălţi,unde urma să se desfăşoare evenimentul, ar fi trebuit să apelez la ajutorul bunicilor ca să rămână cu copiii şi era complicat să-i organizez pe toţi de-ai casei. Apoi m-au convins cei de la teatru că trebuie să merg neapărat ca şi reprezentant al TNME pentru că toată trupa urma să plece într-un turneu la Buzău în perioada asta, iar eu eram singura care  rămânea acasă. Deci, m-aş fi dus şi aş fi îmbrăcat neapărat zâmbetul pe buze…

– Un rol, pentru tine, e un destin nou, o posibilitate de a crea o lume nouă?

Un rol înseamnă o nouă provocare. E o oportunitate de a învăţa şi a descoperi ceva nou. Şi în mine, şi în personaj. Mă zbucium ori de câte ori lucrez la un rol.

– Care e diferența dintre un om real și un personaj de teatru?

Un personaj e tot un om real, adus în scenă şi  trăit la puterea a noua preţ de două-trei ore cât durează spectacolul.

– Cât de dureros e să fii Dora pe scenă, în „Dosarele Siberiei”? Amintim că „Dosarele Siberiei” de Petru Hadârcă a fost de asemnea nominalizat la Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala UNITEM 2020.

Diana Decuseară, actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău
Diana Decuseară, actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău

E un personaj de care îmi era tare frică la început. A fost o perioadă când nu ştiam de unde să-l apuc. Eu am multe fetişcane cărora le-am dat viaţă scenică, pornind de la Maria din „Cântec de leagăn pentru bunici”, apoi Aghica în”Familia Tot”, Prinţesa Lia… si când am aflat de Dora am intrat în derută. Îmi era teamă de plafonare, blazare, îmi era teamă că o să mă repet… apoi am început să mă documentez, să caut poze din acea perioadă, să-mi împrospătez memoria cu  istoriile  despre deportări pe care mi le povestea bunicul. Ştiu că străbunicii mei se ascundeau nopţile în cimitir de teama să nu fie „ridicaţi”.Au dormit multe nopţi printre morminte. Am lăsat toate aceste informaţii să se acumuleze şi să se topească în mine, iar la un moment dat am deconectat raţionalul şi am început să lucrez instinctiv. Cânt live patru doine în acest spectacol, ori asta a fost tot o mare provocare pentru mine. Tehnica de interpretare a doinei era un teren total străin şi necunoscut pentru mine. Am încercat să apelez la ajutorul unei profesoare de canto, dar simţeam că nu asta e soluţia. La un moment dat, domnul Petru Hadârcă a invitat Surorile Osoianu la o repetiţie. Dumnealor m-au făcut să înţeleg un lucru foarte important, anume acela că doina nu se învaţă, ci se simte. Îţi iei respiraţia atunci când simţi că trebuie s-o iei, vibrezi atunci te doare cu adevărat, strigi când te arde, şopteşti când te apasă …Cam aşa şi se-ntâmplă, cânt aşa cum simt… Dar întotdeauna îmi încălzesc vocea înainte de spectacol, fac vocalize şi mă rog la Doamne-Doamne să mă ţină vocea, să nu răcesc, să nu răguşesc…

Întâmplător sau nu, dar mama îmi povestea că atunci când m-am născut îşi dorea mult să mă numească Dorica, aşa ca pe străbunica mea. Se poate spune că i s-a împlinit dorinţa, măcar şi pentru  două ore şi jumătate cât durează spectacolul.

Cum se simt fiicele tale într-o ambianță atât de dramatică?

A trebuit să le pregătesc psihologic de acest material. Am avut numeroase discuţii pe marginea subiectului spectacolului. Le-am explicat într-un limbaj mai copilăresc ce se-ntâmplă în spectacol. La început nu le permiteam să vadă toate scenele, le ceream să vină să stea în culise doar atunci când urmează scena cu copiii, apoi să meargă în sala de odihnă sau în curtea teatrului. Bianca şi Iana adoră să vină la teatru, întâi pentru că au făcut o gaşcă tare prietenoasă cu alţi trei copii ai actorilor precum şi cu grupul de studenţi implicaţi în spectacol, ori aceste întâlniri sunt un adevărat prilej de bucurie. Adoră să asculte discuţiile dintre actori, urmăresc jocul lor şi observă detalii interesante de la un spectacol la altul. În privinţa mea îşi fac griji întotdeauna să nu cumva să cad în fosa scenei atunci când sunt împinsă de soldaţi. Îmi tot amintesc mereu înainte de spectacol să fiu atentă, iar după primul act mă întreabă dacă nu m-am lovit, deşi le-am explicat de atâtea ori că nu sunt lovită pe bune şi că există o anumită tehnică de cădere ca să nu te loveşti.

– Ai avut niște gânduri grele, niște presentimente înainte de pandemie?

Nu am avut timp de asta… la teatru eram în plin proces de montare şi aveam câte 2 repetiţii zilnic, travaliul pentru noul meu rol era destul de chinuitor,plus pregătiri intense pentru concertul Orei de Ras, plus orele de dicţie pe care le predau la liceu, pregăteam copiii pentru participarea la  un festival de poezie, masă, casă , familie, copii…. uitasem de mine…

– Crezi că era inevitabil ca omenirea să treacă printr-o astfel de încercare?

Trebuia să se întâmple ceva. Lucrurile nu mai puteau continua astfel. Era nevoie de un restart. Prea eram agitaţi , trebuia să se oprească malaxorul în care ne roteam cu toţii. Natura îşi are legile sale, iar noi am cam uitat de ele sau  conştient le-am neglijat.

– De când activezi în teatru, ai fost mereu pe scenă, chiar însărcinată ori cu bebeluși în culise. Pe mezinul Mircea îl luai cu tine și în turnee. Acum, brusc, totul s-a oprit. Nu mergi la repetiții, nu joci în fața publicului. Cum traversezi această perioadă stranie de inactivitate, de lâncezeală acasă?

Diana Decuseară, actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău
Diana Decuseară, actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău

Oh, dar nu am timp de lâncezeală! E un fel de vacanţă în care m-am îndepărtat un pic de scenă, nu şi de teatru, şi mă ocup de povestea mea personală, că am acumulat multe restanţe la capitolul ăsta. Teatrul îţi cam fură viaţa. E frumos, dar după ce trăiesc intens poveştile personajelor mele, mă întreb :unde e povestea mea? Deci, la asta lucrez acum. Eu eram obişnuită să fac toate lucrurile la galop. Acum m-am oprit şi savurez încet tot ceea ce fac. Am revenit la clitul de cărţi necitite pentru care nicicum nu găseam timp,mă uit zilnic la filme şi spectacole noi, apoi îmi împărtăşesc impresiile cu alţi colegi de teatru, avem o platformă de discuţii online. Supraveghez procesul de învățământ online al fetelor mele, facem împreună temele pentru acasă, aşa îmi îmbunătăţesc engleza mea stâlcită alături de ele. Gătim tot felul de bunătăţi. De curând am învăţat să coc pâine pe bază de maia, îmi iese o pâine foarte gustoasă şi sănătoasă, iar procesul de pregătire, frământare, coacere e o adevărată sărbătoare pentru noi. Acel miros de pâine coaptă de mama din copilăria mea îl simt până azi şi aş vrea şi copiii mei să aibă asemenea amintiri. Fac şi niţel sport, atâta cât să nu deranjez vecinii. Ştiu că va veni momentul, să dea Domnul să fie cât mai repede, când va trebui să revenim la teatru şi la ritmul nostru obişnuit şi trebuie să fiu pregătită să revin în forţă. Asta e partea bună a lucrurilor. Pe de altă parte mă  chinui…. Satisfacţia pe care o ai pe scenă,cu publicul viu în faţa ta,  e un drog de care nu vrei să te laşi. Ei bine, exact asta îmi lipseşte acum cel mai mult. Sunt într-un soi de sevraj care se agravează zilnic cam pe la ora 18.00 când în mod normal noi începeam spectacolele . Simt că-mi lipseşte adrenalina,am nevoie să ard, devin uşor nervoasă şi agitată….

– De câte ori pe zi te uiți la știri? Ce te îngrijorează cel mai mult?

La început urmăream ştirile non-stop şi treaba asta mă afecta foarte mult. Acum mă uit o dată pe zi sau chiar deloc. Iau lucrurile aşa cum sunt înțelegând că eu nu pot face nimic, decât să stau izolată acasă , să am grijă de cei dragi şi să-mi păstrez calmul. Mă îngrijorează iresponsabilitatea oamenilor.

– Ai coșmaruri, tristeți? Cum lupți cu ele? Ce te ajută să-ți păstrezi sufletul senin?

 Am frici de moment pe care nu le stăpânesc şi uneori intenţionat le las neterminate, deschise. Astfel de clipe mă ţin mereu în priză. Dar în general sunt un om optimist, învăţ mereu asta de la mama mea. Îmi zic mereu că tot răul e spre bine. Cred în faptul că mâine va fi mai bine decât azi, altfel nu aş avea de ce să mă trezesc dimineaţa. Copiii mei mă ajută să-mi păstrez starea de bine, discuţiile cu cei dragi, o carte bună, melodiile preferate…

– Ce cărți citești în perioada de izolare la domiciliu?

O, da! Ăsta e răsfăţul pe care mi-l permit din plin acum. Îmi plac foarte mult cărţile autobiografice. Am citit ” Tot ea… Becoming Maryl Streep” e despre memoriile actriţei mele preferate, „Edith Piaf, fără iubire nu suntem nimic”, acum citesc  cartea Ludmilei Gurcenco”Аплодисменты”, e o carte pe care am găsit-o  într-un vraf de cărţi pe care cineva intenţiona să le ducă la maculatură şi mi-am zis că faptul acesta nu e întâmplător, trebuie s-o citesc. Iar paralel citesc „Studiul China” e o carte pe care mi-am dorit-o demult, dar nu o găseam, era mereu în stoc epuizat. E despre un studiu realizat de un medic american timp de 30 de ani, sunt abia la început, o să vă povestesc cu altă ocazie despre ce este cartea.

– Înveți texte, poezii, poate rugăciuni? Cât de importantă pentru tine e rugăciunea?

Înainte să intrăm în carantină, eram în febra pregătirilor pentru concertul Orei de Ras,  urma să aduc în scenă două personaje politice, aveam două monoloage de învăţat, scheciuri  cu alţi colegi de echipă, melodii noi… Concertul a fost amânat, nu anulat, dar amânat, deci urmează să se întâmple, iar eu continui să învăţ textele, să acumulez observaţii asupra caracterelor acestor personaje.

Relaţia mea cu Dumnezeu este una mai specială, nu ştiu prea multe rugăciuni şi sunt departe de a respecta toate dogmele şi rigorile bisericeşti, dar întotdeauna am simţit prezenţa Lui în viaţa mea. Îmi place să stau uneori cu ochii închişi, să-mi ascult respiraţia şi să mă gândesc la El, să-l rog, să-i mulţumesc pentru tot ce-mi dă şi nu-mi dă. E un soi de meditaţie sau rugăciune… nu ştiu, dar asta fac….

– Cum veți petrece Paștele?

Anul ăsta va fi mai trist  decât în alţi ani. De Paşti  obişnuiam să  mergem la părinţii soţului meu, apoi ne adunam cu toţii la Cimişeni la părinţii mei acasă, de obicei vine şi sora mea Polina, care stă în Germania. Îmi place să merg la biserica din sat şi să cânt cu cei din cor. E o sărbătoare multaşteptată în familia noastră. E multă lume, e gălăgie, veselie, avem şi tradiţiile noastre de familie pe care le respectăm cu sfinţenie, copiii adoră vânătoarea de ouă de Paşti din gradina bunicilor. Anul ăsta va fi altfel, vom fi mai modeşti în toate… dar… sănătate să fie,  vom recupera totul.

– Ce ai dori să le spui spectatorilor de teatru în Săptămâna Mare?

Aş vrea să-i rog să aibă răbdare, să stea acasă,să fie responsabili, să nu-şi piardă speranţa, să creadă mereu în puterea binelui, să ierte, să fie recunoscători, să fie buni. Le urez tuturor pace şi lumină în suflet. Vreau să ştie toţi spectatorii că ne este dor de ei până la lacrimi! Abia aştept ziua când ne vom întâlni! Va veni ea, ziua ceea, ştiu că va veni!!!

– Îți mulțumesc mult pentru interviu.

Preluarea textelor de pe pagina www.gazetadechisinau.md pentru formatul online se face în limita a 1.000 de semne, cu indicarea linkului activ către articolul preluat.

Instituțiile de presă, care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica „Gazeta de Chișinău” și autorul informației. Materialele de presă sunt protejate de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe și de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here