Semnele şi însemnele bolii

Cărţile înţelepţilor ne învaţă că tot ce ne înconjoară şi tot ni se întâmplă sunt nu doar fapte şi fenomene, ci şi semne. Orice lucru poate fi şi citit, nu doar folosit sau respins, ca inutil. Lumea e o carte permanent deschisă, la îndemâna tuturor, citită de toţi, dar, uimitor, în moduri atât de diferite! Ca un personaj prost dintr-un roman bun, repetăm punctual, cuvânt cu cuvânt, literă cu literă, fraze întregi din cele auzite/ citite, dar încurcăm ciudat faptele şi semnificaţiile lor. Sau interpretăm greşit însumarea de lucruri ce ni se perindă şi inevitabil  eşuăm în concluzii. Uneori din totală neştire, alteori din necunoaşterea nuanţelor.

Când există prea multe necunoscute, iar situaţia se mai şi agravează pe zi ce trece, când tensiunea începe să delege deciziile maselor largi şi nu experţilor în domeniu, teoriile conspiraţioniste îşi fac loc în mentalul colectiv cu viteză cosmică. Cam cu aceeaşi viteză cu care se proliferează molima pe mapamond. Mai întâi, se invocă tradiţiile şi mitologiile. Unii zic că ar fi mânia zeilor. Alţii (d.e., patriarhul BO Ruse), că ar fi o binecuvântare a Domnului.

Pe terenul actualităţii, jurnalişti de investigaţii şi [foşti] cercetaşi militari găsesc urmele unor conspiraţii naţionale sau mondiale, unii învinuindu-i pe chinezi, alţii pe americani sau pe ruşi etc., etc., pentru că tot ce ni se întâmplă nu putea fi altceva decât o intenţie criminală sau o eroare, la fel de criminală, a cuiva. Se ceartă între ei diplomaţii şi serviciile speciale, nu doar în cauzele extinderii bolii, ci şi în ajutorul acordat, în care se citesc urme ale unor interese. Eroarea naturii se exclude, pentru că nu-i interesantă. Nu uităm nici de paralelele literare, de la Decameronul lui Boccaccio, cu ciuma care l-a născut, la cele mai recente distopii. Una dintre ele profeţind acum câteva decenii că în 2020 (sic!) se va întâmpla o catastrofă umanitară, iar puterea exclusivă pe glob o va prelua… Organizaţia Mondială a Sănătăţii! Aşadar, scenariul Gretei Thunberg cu încălzirea globală provocată de industria mondială nu mai e actual, ecologiştii ratând şansa de a conduce lumea.

Eu propun versiunea mea, anagogică, mitologică, cosmică: extratereştrii, fraţii noştri întru raţiune, au decis să ne vină în haina frumoasă, dar neobservată de nimeni, a unor microorganisme. În acest format, ei sunt invulnerabili şi, mai ales, ne pot studia din toate punctele de vedere. Din interior, ei ne testează imunitatea, iar din exterior compasiunea, răbdarea, rezistenţa, toleranţa şi simpla omenie (dacă tot reprezentăm o entitate, numită umanitate…). Ne testează solidaritatea, pe care am privit-o până acum foarte abstract. Iubeam întreaga umanitate, dar abia acum am înţeles că boala oricui poate fi – la modul cel mai direct – şi boala fiecăruia. Şi exact acum, când am aflat că suntem nu doar o comunitate, ci un organism unic, s-a dovedit (din pasa decidenţilor noştri politici, cei care au dat tonul isteriei comune) că ne doare, cu adevărat, doar [în] cotul care suntem. Şi ni-i în cot însă de vreun alt braţ al organismului nostru comun, acceptând senin amputarea/ izolarea lui, în speranţa că astfel am putea fi salvaţi… Cam încâlcit am spus, dar cam pe aici e povestea. Şi morala.

Pe acelaşi teren social culegem roadele capriciilor noastre şi a indiferenţei cu care i-am ales pe cei care trebuie să ne administreze treburile publice. În vremurile inerte, mecanismul funcţiona de la sine şi credeam că nu contează chiar atât de mult cine stă acolo, în fotoliul de şef. Dar iată că am ajuns să trăim vremuri excepţionale, când înţelegi cât e de trist că cei care decid sunt doar atât cât sunt. Vremea însă nu pe ei, ci pe noi ne testează. Şi tot aici testăm funcţionalitatea organismului public. Bugetarii noştri (care nu au nicio vină, aşa li-i serviciul şi asta-i situaţia) şomează cu salariul garantat, pe când contribuabilul lucrează cu riscul de a se expune bolii, fiind remunerat doar parţial. Or asta înseamnă că mecanismul birocratic poate fi redus drastic, ca inutil societăţii. Statul însuşi, despre necesitatea căruia au trâmbiţat mai ales „stataliştii” noştri, se dovedeşte a fi inutil de vreme ce oprirea mecanismului nu ne afectează! Observaţi şi calculaţi contribuţia statului în ceea ce ni se întâmplă şi întrebaţi-vă de ce ar trebui să-i căutăm în coarne.

Ni se trimit, ziceam, semne. Rămâne doar să le citim. Sunt avertizări? Sunt o pedeapsă? Sau un îndemn pentru lumea grăbită şi inertă, care de mult nu îşi mai bate capul de viitorul ei, toate părându-i aşezate pe vecie: ca să oprească şi să se privească dintr-o parte. Ce îi lipseşte cu adevărat ca să fie fericită? Care îi este rostul? Să tremure, instinctiv, la orice pericol, ca orice gâză inconştientă, şi să-i îmbrâncească pe toţi cei care atentează la micul său confort? Ori poate să fie solidari şi compasionali cu cei mai trişti decât noi? Vorbesc de o compasiune foarte personală, foarte particulară şi foarte intimă, nu de o solidaritate abstractă şi zgomotoasă, cu camera de filmat şi alaiul promoţional alături.

Rugaţi-vă pentru cei din spitale, statutare sau improvizate, dotate sau sărace; pentru bolnavi şi pentru medici. E o rugă pentru noi înşine, bolnavii şi medicii ocazionali ai acestei lumi, care a luat-o razna. Fără patimi nu există bucuria resuscitării. Hristos a înviat!