Eugen Doga, așa cum este

828
0

Ciudata împletire dintre tot ceea ce se respinge pentru a se atrage se identifică în viaţa şi creaţia lui Eugen Doga într-un soi de melanj în care antitezele formează ingredientul misterios şi romantic ce-l defineşte ca cel mai original, și de aici – cel mai apreciat şi popular compozitor al spaţiului cultural dintre Prut și Nistru, dar și în afară.

Transnistrean născut la 1937 în autonomia moldovenească din Ucraina, cu studii în ucraineană şi rusă, el va deveni, peste ani, cel mai prolific creator de muzică inspirată de poezia lui Mihai Eminescu: de la cântece, romanţe şi lieduri, până la poeme simfonice, lucrări vocal-simfonice, corale, baletul Luceafarul şi Dialogurile dragostei Eminescu-Veronica Micle. Într-o perioada de recul al cinematografiei moldovenesti, Eugen Doga îşi stabilește la Moscova, dar şi în alte părţi de pe mapamond, în Polonia, Lituania, Serbia, Germania, SUA, marca sa de autor de muzică de film de circulaţie internaţională, căruia SUA îi acordă Medalia de Aur „Omul Mileniului”, de care s-au bucurat doar 100 de personalităţi ale lumii.

Dar mai întâi inaugurează ciclul celor 60 de valsuri, dintre care Valsul din pelicula „Dulcea şi tandra mea fiara” realizat cu Emil Loteanu la Studioul „Mosfilm” face un succes ameţitor, fiind inclus în patrimoniul cultural UNESCO. Purtător al Ordinului „Piotr I” al Rusiei, îndrăgostit de sopranele supraacute specific ruseşti, pentru care scrie mai multe romanțe, şi căsătorit cu o rusoaică, Natalia Alexandrova, tot el este singurul care semnează, la împlinirea a 500 de ani de la ctitoria mănăstirii Putna, Imnul Ștefan cel Mare, la fel şi Imnul Craiova mea, interpretat în cadrul Festivalului Mondial de Poezie „Mihai Eminescu” (2015); iar Centenarul românilor e și sărbătoarea lui Eugen Doga cu ocazia premierei Cantatei Marea Unire pe scena Operei Române din Craiova.

Sărbătoarea care trece prin venele noastre

Navetist prin forţa destinului pe ruta Chişinau – Moscova, purtător al medaliei „Za userdie vo blago otecestva” a Federatiei Ruse, el şi-a exprimat tranşant, acum cativa ani, atitudinea sa de intelectual faţa de politica Rusiei în stânga Nistrului: „…A fost război în toată legea, nu conflict, un război în care un stat a furat altui stat o parte a teritoriului său naţional şi a supus populaţia majoritară, moldovenii, unui adevărat genocid”. Sau, despre actualitatea curentă: „Minciuna a luat vârf, e peste tot… trădare de Patrie, de neam, de limbă, de istorie. Cei care trădează aceste lucruri sfinte sunt astăzi primele viori”. Sau, la 2018, pe scena Operei din Craiova: „Această sărbătoare (Centenarul Unirii – n. a.) nu este una calendaristică, ea este sărbătoarea neamului care trece în fiecare zi prin venele noastre”.

Iată un artist polivalent, cu substrat existenţial şi creator atât de diferit şi contradictoriu, care îi alimentează sensibilitatea şi îi rascoleşte spiritul, propulsându-i viaţa şi creaţia într-o dimensiune în care muzica îi identifică personalitatea sa inconfundabilă. Personalitate pe care o întregeşte, mai presus de orice, harul său melodic deosebit, stilul accentuat romantic al muzicii, avântul ei sentimental şi exaltat în care se regăsesc, pulsând, emoţia vie, dramele, suferinţele şi bucuriile în egala masură ale lui şi ale lumii. Lume pe care artistul din el o iubeşte fară resentimente şi fară mânia omului sfâşiat de contradicţii.

           

Este frustrant pentru un artist să se vadă silit de evenimentele geopolitice, de situaţiile imprevizibile ale istoriei, de crizele economice să migreze, asemeni unei păsări forţate de anotimp, pe traseul nord-sud, a cărui staţie terminus e o întrebare cu un răspuns necunoscut. Acum cațiva ani, mărturisea, într-un interviu, că „pâinea mea la Moscova e foarte amară”, dar tot el avea să constate, după ce se produce în cele mai diferite genuri şi nu doar în muzica de film, că „aici se trăieşte mai repede, mai activ şi chiar mai productiv”.

Compozitor rus, la Moscova

Cântece, romanţe, lieduri pe versurile poeţilor ruşi, F. Tiutcev, M. Ţvetaeva, R. Rojdestvenski etc., etc., piese pentru diferite componenţe instrumentale, pentru pian, flaut, violoncel, acordeon etc., etc., un balet pentru Teatrul din Perm şi din nou cântece, romanţe şi lieduri editate în peste 100 de culegeri şi difuzate în spaţiul cultural imens al Rusiei – acest catalog al creaţiei sale conturează distinct şi fără nicio tăgadă un prodigios compozitor rus. O adevărată revelaţie pentru noi, cei de la Chişinău, într-un context în care, dincolo de sferele academice, niciodată nu s-a ştiut exact „ce face Eugen Doga la Moscova”.

Fără să renunţe la „sufletul său etnic” şi fără să părăsească definitiv spaţiul din care provine, Eugen Doga se asimilează complet culturii ruse, iar aceasta îl apreciază şi îl preţuieşte după merit, acordându-i toate distincţiile, premiile şi titlurile onorifice pe care le are la îndemână pentru marile sale personalităţi, printre care e şi cel de academician, membru titular al Academiei de Ştiinţe şi Arte „Petru cel Mare” din St. Petersburg, ori de laureat al Premiului Naţional „Ovaţia” acordat pentru întreaga sa activitate.

„Visul meu e să cuceresc România”

Dar mai este un tărâm – România, care a fost întotdeauna pentru Eugen Doga misterul bucuriei pe care ar fi vrut, cu sensibilitatea lui de artist, să o trăiască şi să o simtă împlinită în totalitate. Mi-a spus-o în mai multe interviuri, mi-a spus-o cu entuziasm, cu amărăciune, cu decepţie şi cu multă speranţă: „Visul meu e să mă cunoască şi peste „pârâiaş, să cuceresc şi România. Dacă am cucerit Rusia până la Sahalin, de ce să nu ajung în România?”.

Cel ce a câştigat faima cu tentă aproape hollywoodiană pentru coloana sonoră la filmul „Şatra” pare să fi fost asimilat, până nu demult, de români doar ca autor al acestei muzici, la fel şi la „Maria, Mirabela”, film realizat acum peste două decenii.

Ex-preşedintele Ion Iliescu i-a acordat „Steaua României” în grad de Comandor, după care concertele sale aniversare din cinci în cinci ani la Ateneul Român și, în deschidere generoasă în aer liber, în Piața „George Enescu” din București, sau la Palatul „Cantacuzino”, ori, pe parcursul ultimilor doi ani, la Suceava, la Iași, sau la Câmpulung Moldovenesc, „Cu drag de Bucovina”, ori, în cealaltă parte a Moldovei, „Cu drag de Vaslui”, sau invitațiile la Baia Mare, la Piatra Neamț, ori evenimentul de proporții, implicând peste 100 de artiști, care au prezentat la Craiova Cantata scenică Marea Unire – aceste concerte, aceste spectacole cu participarea orchestrelor de la București și Chișinău, cu soliști români preluând șlagărele interpreților basarabeni (Paula Seling a cutezat să transpună pe voce și celebrul Vals), baia de aplauze, de mulțime, de flori par să-i fi împlinit, cel puțin la senectute, dorul său de spectatorul român. Evenimente care, în debutul lor, ar fi fost imposibile fără susținerea  financiară a Guvernului României.

Și totuși… Partitura şi înregistrarea audio ale baletului Luceafărul „îşi  fac stagiul” de câteva decenii la Opera Română din Bucureşti, ani, în care s-a schimbat sistemul politic din ţară, s-au perindat mai mulţi conducători ai teatrului, iar Luceafărul nu a mai fost pus în scenă la Bucureşti.

Montat în premieră la Chișinau, în ’83, Luceafarul a încântat continuu spectatorii  (şi nu doar pe cei ce simţeau româneşte, baletul s-a bucurat de succes și în turneele de la Moscova, pe scena „Bolșoi”, la St. Petersburg, Kiev, Minsk), autorul muzicii fiind distins cu Premiul de Stat al URSS, dar spectacolul, suspectat de „naționalism”, este retras din repertoriu sub pretextul unei noi redacții. Nici noua redactie realizată după aproape 20 de ani (!) nu a supraviețuit decât o stagiune, de data aceasta fiind retrasă la intervenția maestrului, care s-a arătat disperat şi critic faţă de spectacol: că i-a fost „hărţuită” partitura, că acest personaj, un „zdrenţuros” mizerabil care se tot rostogoleşte umilitor pe scenă, e un sacrilegiu să pretindă că ar putea fi „Mihai Eminescu”; si, în general, că ar fi minunat ca acest balet să fie transpus coregrafic de un artist român, căruia nu ar fi nevoie să i se explice cine este Eminescu. Doga, romantic prin stil, metodă de scriere a partiturilor, prin lirismul, poezia şi, în egală măsură, patetismul lor, prin dramatismul şi coliziunile ce le declanşează, într-o confruntare directă cu realitatea, nu comite tranzacţii de compromis.

Mai există, oricum, o rază de speranță: relativ recent, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România în persoana Președintelui, Doru Dinu Glăvan, „s-a angajat să facă toate demersurile posibile pentru ca această operă fundamentală a muziciii și spiritualității românești să fie montată și în România”. Eugen Doga, cu altă ocazie: „Românii trebuie, în primul rând, să se cunoască între ei, să-și deschidă inimile, să se îmbrațișeze ca frații, să-și dea mâna și nimeni nu va fi în stare să-i despărțească și să-i împiedice să se unească”.

…Dacă Moscova este, conform propriei sale mărturisiri, „Parisul meu” care l-a ajutat să se lanseze în circuitul cultural universal; dacă Chişinăul este permanenta sa revenire la matcă, fără de care nu-şi concepe propria existenţă şi propria sa fiinţă creatoare, atunci România ar fi „pământul făgăduinţei”, spre care îl împinge un instinct inexplicabil, un har ce îi aprinde în permanenţă dorul de a se regăsi pe sine însuşi pentru a se împlini ca om, ca personalitate, ca artist.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here