Şi pe noi cui ne lăsați?

Numele antic al Transnistriei era Tyrageţia, adică Dacia de la Tyras (Nistru). Regele Burebista lărgise graniţele Daciei până departe dincolo de Nistru, atingând gurile Niprului.

Prima relatare istorică despre românii transnistreni este din sec. al XII-lea: Letopiseţul lui Ipatiev pomenea despre existenţa unui „stat bolohovean”, care se întindea peste unele ţinuturi din viitoarele gubernii Volînia, Kiev şi Podolia. În 1681, Duca Vodă era numit „Domnul Ţării Moldovei şi a Ucrainei”, cu graniţa până la Nipru.

Pentru că Nistrul constituie o formidabilă frontieră naturală, cu timpul a fost considerată şi cea mai potrivită graniţă politică a Moldovei spre răsărit, dar Nistrul era până în secolul al XVIII-lea un fluviu românesc. Şi după 1812 transnistrenii erau incluşi în eparhia păstorită de Gavriil Bănulescu.

Românii au fost primii stăpânitori ai ţinuturilor dintre Nistru, Bug şi Nipru

Marea Unire din 1918 a fost pentru transnistreni ceasul despărţirii, când au rămas „la Nistru, la mărgioară”, întrebând pe deputaţii din Sfatul Ţării: „Şi pe noi cui ne lăsaţi?”. Ei au fost abandonaţi deznaţionalizării şi experimentelor comuniste.

Când îi auzi pe unii reproşându-i mareşalului Ion Antonescu trecerea Nistrului în 1941, te întrebi dacă ştiu ei că în Transnistria se afla un milion de români. Cu timpul, mulţi au învăţat să renunţe şi la alte milioane de români, dintre Nistru şi Prut.

Cele mai complete date cu privire la numărul românilor transnistreni, găsite în publicaţiile lui N. Smochină, sunt date la p. 624, vol. II, şi coroborate cu statisticile sovietice care nu corespundeau realităţii (numărul moldovenilor fiind redus). S-a considerat necesar să se facă un recensământ bazat pe principii ştiinţifice al populaţiei româneşti, oricât de rusificată sau ucrainizată ar fi fost.

Tot printre documentele din vol. II găsim la p. 626 constatarea: „Abia acum, când s-au întâlnit cu armatele române, moldovenii rusificaţi declarau nedumeriţi: Ori dvs. sunteţi moldoveni, ori noi suntem români, că tare ghine ne-nțelegem”. Ion Agârbiceanu pomenea exact aceeaşi replică a transnistrenilor, din timpul Primului Război Mondial, când mai mulţi ardeleni se retrăseseră peste Nistru: „De unde sunteţi de vorbiţi moldoveneşte ca şi noi?”

Anton Golopenția, Director general al Institutului Central de Statistică

După eliberarea Basarabiei, în 1941, Institutul de statistică a trimis echipe de recensământ în judeţele care fuseseră ocupate de URSS în 1940. Au fost utilizate formularele de anul trecut, pentru că recensământul din Basarabia era o continuare a celui din România. Echipele erau conduse de Henri H. Stahl.

La 17 august 1941, România primea sarcina de a asigura ordinea şi administraţia privind exploatarea economică a teritoriului dintre Nistru şi Bug, denumit Transnistria, cu capitala la Tiraspol. Guvernatorul civil era  prof. G. Alexianu. Din 1942, capitala se mută la Odesa, unde Gherman Pîntea este numit primar.

Institutul de Statistică de pe lângă Consiliul de Miniştri este mobilizat să facă un recensământ al românilor şi în Transnistria, în scopul aducerii în ţară a românilor din acel spaţiu, dacă doreau aceasta. Doctor în filozofie şi licenţiat în drept, Anton Golopenţia era inspector general statistic la Institutul de Statistică. În 1941, el a format echipele de identificare a românilor de la est de Bug. La sugestia lui D. Gusti, au adunat date şi pentru sumare monografii sociologice ale unor sate. În campania de recenzare a moldovenilor din Ucraina din 1942-1944 se completa un singur formular privind populaţia civilă. Anunţurile se făceau în limba română şi ucraineană, capii de familie primeau daruri de la fraţii din ţară (sare, zahăr, tutun, săpun, chibrituri).

Citind aceste documente, aflăm că trebuia colectate şi date politice – despre numărul membrilor de partid şi al comsomoliştilor şi în general cum privesc ei comunismul şi regimul sovietic. Temerea guvernului român era ca să nu aducă stare de spirit bolşevică, mai concret – comunişti în România.

Dar, după cum arată referatele incluse în vol. II, precum şi răspunsurile date de unii membri ai echipelor la anchetele  comuniştilor instalaţi în România după război, ne dăm seama că în această misiune condusă de cinstitul patriot A. Golopenţia nimeriseră şi comunişti, care îi sabotau intenţiile, permiţând cadrelor locale din Ucraina să falsifice recensământul şi pactizând chiar şi cu partizanii sovietici. Am cercetat cu altă ocazie starea de lucruri din RASSM şi am constatat cu groază cât de implicaţi în experimentul bolşevic au fost comuniştii din Ardeal.

Dacă vrei să fii ministru, tre’ să fii de peste Nistru

Starea de spirit din acel univers transnistrean a trebuit să intereseze statul român şi n-au trecut mulţi ani până să se arate că din acele sate din RASSM, dar şi din zone mai îndepărtate ale fâşiei cu moldoveni se va recruta elita de partid care va guverna RSSM, dar şi elita scriitoricească  numită de Andrei Lupan „okololiteraturnaia bratva”, care va intra în manualele  elevilor basarabeni.

Abia peste decenii, satele transnistrene colindate de echipele lui Golopenţia vor scoate la iveală şi scriitori curajoşi, valoroşi: pe Alexei Marinat din Valea Hoţului (volumul I conţine monografia sociologică a acestui sat), pe Vladimir Beşleagă de la Mălăieşti. Aceşti doi scriitori au luat primii cuvântul în 1988 şi au spus, primul – „Nici un pas înapoi!”, iar al doilea – „Acum ori niciodată!”.

Echipele au lucrat la est de Bug în satul Alexandrovka, r. Voznesensk, regiunea Nicolaev, unde s-a născut Ivan Bodiul în 1918. În anul recensământului, Bodiul era pe front, şef al serviciului veterinar al Diviziei 59 a Armatei Sovietice. Ei bine, nenorocirea a fost că acest Ivan Bodiul urma să ajungă prim-secretar al CC al RSSM în perioada 1961-1980. După restaurarea comunistă din R. Moldova, preşedintele V. Voronin îl decora cu Ordinul Republicii în 2003. În semn de protest,  patru scriitori, printre care şi un transnistrean – Mihai Cimpoi, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă şi Ion Hadârcă – au renunţat la acest ordin, motivându-şi astfel gestul:

Declarăm un vehement protest împotriva acestui act de reabilitare a unui personaj de tristă faimă, personaj simbol al vechiului regim totalitar, care a promovat prin toate mijloacele ce le-a avut la dispoziție o politică de deznaționalizare și rusificare forțată și metodică a populației românești autohtone și a minorităților naționale. Bodiul are pe conștiință mai multe acțiuni odioase de eliminare a limbii române din sfera administrației publice, economiei și învățământului, reprimarea cu agresivitate a tuturor manifestărilor conștiinței naționale prin înscenarea unor procese judiciare intelectualilor ce opuneau rezistență politicii oficiale (cazurile Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc, Victor Graur, Ion Șoltoianu, Mihai Moraru, Ion Vasilenco ș.a.)… El a inițiat cu deosebit zel campania de distrugere și închidere a lăcașurilor sfinte. Ivan Bodiul a susținut ampla campanie de falsificare a adevărului științific despre limba română și istoria națională”.

În satul Handrabura, ţinutul Ananiev, regiunea Herson, s-a născut în 1911 Al. Diordiţa, care în anul de ocupaţie sovetică 1940-1941 fusese vicecomisar al poporului pentru finanţe în Basarabia. În timpul recensământului, şi acesta se afla pe front, cu armata rusă, la Odesa. După război, ajunge ministru al finanţelor în RSSM, iar din 1958 până în 1970 a fost Preşedinte al Sovietului Miniştrilor, membru al biroului CC al PCUS. Acesta i-a protejat la Chişinău pe vechii camarazi din elita politică a RASSM, până când chiar şi Bodiul nu a mai tolerat şi l-a determinat să se transfere la Moscova.

Despre folosul editării documentelor legate de misiunea echipelor de lucru peste Nistru şi Bug şi al materialelor ce ţin de anchetele comuniste postbelice din România nu mai e necesar să vorbim. Datorită fotografiilor dlui prof. dr. Vasile Şoimaru, incluse  în vol. I, vedem şi imagini de peste Bug.

Mai devreme, prof. dr. Sanda Golopenţia edita, pe baza documentelor eliberate după 1989 de arhivele MAI şi SRI, Ultima carte, ce conţine corespondenţa lui A. Golopenţia înainte de arestare şi dosarul celor aproape 200 de declaraţii ale sale, smulse sub anchetă, pe parcursul a 20 de luni de detenţie. Ridicat la 16 ianuarie 1950 din localul Bibliotecii Academiei, unde se documenta pentru o lucrare de statistică, este închis la Văcăreşti, în aşteptarea unui proces care nu va avea loc niciodată.

A. Golopenţia moare la 10 septembrie 1951, în urma unei boli de plămâni netratate. „Păcatul” reproşat de noul regim era acela de a fi ocupat funcţia de director al Institutului Central de Statistică, considerat de comunişti „unul din bastioanele cele mai temute ale fostului regim”.

Anton Golopenţia. Românii de la est de Bug. Vol. I şi II. Buc.: Ed. Enciclopedică, 2006

Sanda Golopenţia. Ultima carte. Buc.: Ed. Enciclopedică, 2001