In memoriam Petru Bogatu

Dedic aceste rânduri răsfrânte, în tendința lor de a cuprinde necuprinsul, tatălui meu, Petru Bogatu

A fost mai mult decât un Soare. A fost și rămâne a fi un întreg Univers. Și nu doar pentru copiii lui, rude, prieteni, cei apropiați. Ci și pentru cei care au intrat într-o relație conștientă cu creația sa publicistică, literară. Pentru cei care au avut fericita ocazie măcar o dată să se afle în preajma lui. Chiar și un prim contact, restrâns în timp, de obicei făcea asupra interlocutorilor o impresie de neuitat, covârșitoare.

Fiind de o inteligență cuceritoare, te frapa însă prin modestie, bun-simț și omenie. Capacitatea lui, de natură supranaturală, de a cuprinde punctul de vedere al celuilalt, pentru a-l înțelege până în niște amănunte de care nici acea persoană nu era pe deplin conștientă, îți dădea fiori…

Toate le trecea prin prisma unui umor omniprezent, însă care nu conținea niciun dram de sarcasm ce ar putea jigni. Puteai să te jignești doar tu însuți, dacă te simțeai cu musca pe căciulă… Necruțător și extrem de tăios cu lichelele sus-puse prin jilțuri oficiale și vânzătorii de neam, era de un curaj dus până la sacrificiu, de o demnitate și un caracter proverbiale.

Însă nu era o fire încrâncenată; purta în inimă iubirea și înțelepciunea creștinească. Cu lumea cea bună, dar înclinată să greșească, căci toți greșim, dădea dovadă de o îngăduință de-a dreptul supraomenească… Emana în permanență o dragoste atotcopleșitoare, fluizii căreia te învăluiau în totalitate, te însuflețeau și te îndemnau să-i semeni, să fii ca el… O misiune imposibilă…

„Nimic nu va fi cum a fost. Cu timpul ai să înveți să completezi golul cu cele mai frumoase și calde amintiri”, mi-a spus bunul meu prieten Dorin Onofrei un adevăr sfâșietor și aducător de speranță în același timp.

…Prima mea amintire despre viață pe „tărâmul suferinței”, cum este numită această existență pământească de înțeleptul biblic, o am de la vârsta de un an și câteva luni împlinite. Într-o seară târzie, mă jucăm în tinda casei părintești de la Sucleia, când vocea mamei mă chemă la ea, în odaie. Însă entitatea unui lup imaginar se instală la mijloc de cale, de care nu mă încumetam să trec nici în ruptul capului. Așa că nu puteam da curs chemării drăgăstoase a mamei, care desigur că nu credea în lupi imaginari. Și atunci am auzit o bătaie bine deslușită în ușă. Apoi țin minte doar cum o persoană în uniformă militară mă ridică în brațe, lăsând imaginea lupului să se răsfire în neputință… Atunci l-am văzut pentru prima dată pe tata, care tocmai venise din armată. Venise să mă salveze și să-mi umple copilăria de fericire pe acest vremelnic meleag al încercărilor… De atunci felul său de a fi m-a ghidat mereu, inclusiv la vârsta constituirii conștiente, mă va ghida și de acum înainte, din lumile unei spiritualități ce veghează asupra parcursului terestru al fiecăruia.

„Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei, 5, 48, Noul Testament).

Iulian BOGATU