„Vor veni și zile mai luminoase”

Interviu cu Veronica Ștefăneț, Premiul pentru debut acordat de Biblioteca „B.P. Hasdeu” pentru volumul de poezie „Scrum”, editura Max Blecher

– Dragă Veronica Ștefăneț, știm că faci parte dintr-o familie de intelectuali încadrată de mai multe decenii în peisajul cultural al Chișinăului. Ce profesii aveau buneii tăi? Unde s-au întâlnit părinții?

Buneii erau dansatori la „Fluieraș”. Aveau o bibliotecă enormă și casa era mereu plină de oaspeți. Am crescut într-un mediu de artiști, pe holurile din Teatrul de Operă și de la Filarmonica Națională. Mama era dansatoare în Ansamblul „Joc”. Tata cânta în orchestra „Joc”-ului, acolo a întâlnit-o pe mama. Apoi tata (cunoscutul muzician Anatol Ștefăneț – n.n.) a fost invitat în „Lăutarii”, iar în anul 1992 a fondat formația „Trigon” care organizează, începând cu anul 2002, Ethno Jazz Festival.

– Maturizarea ta cum s-a produs? A existat un eveniment după care ți-ai luat rămas bun de la copilărie?

Țin minte cum la șase ani am scăpat pe scări un borcan cu smântână. A fost o mare traumă pentru mine, atunci am simțit pentru prima dată ce e responsabilitatea pentru propriile acțiuni.

– Când ai descoperit poezia?

Pe la 4-5 anişori. Bunica îmi recita multe poezii şi mă punea să învăţ pe de rost versuri de Puşkin, Marşak, Mihalkov. Câteva poezii foarte frumoase de Puşkin şi Lermontov le mai ţin minte şi acum. Îmi citea cărți și mama, Natalia Ștefăneț. În familie vorbeam două limbi, româna și rusa. Am început să citesc versuri și cărți în română când am mers în clasa întâi, la Liceul Teoretic Român-Francez „Gheorghe Asachi”. Am îndrăgit definitiv poezia pe la vârsta de 16 ani, când am dat de Brodsky, Ţvetaeva şi de alți poeți din „epoca de argint”.

– Într-o poezie a ta spui că la un moment dat ați vândut pianul. Povestește-mi cum s-a întâmplat.

Am fost nevoiți să vindem pianul în anii 90, unui domn de la Ambasada Germaniei. Era un Muhlbach mare, foarte frumos și vechi, cu clape de fildeș și incrustații. Ce oameni au cântat la el de sărbători! Câte întâlniri am avut cu prietenii! În 90 erau vremuri foarte grele, părinții nu aveau altă ieșire. Am plâns cu toții când au venit hamalii să-l scoată din casă.

– Ce cărți de poezie vechi le ții și acum pe raft în casa ta?

Cea mai veche e probabil colecţia de literatură mondială, rămasă de la bunei. Mai am o carte foarte veche, cu poeziile lui Eminescu, frumoasă, cartonată, roşie, cu scris auriu.

– Ai casă?

Nu, stau cu părinţii.

– Scrii la masa de scris sau pe genunchi?

De regulă, scriu din mers – unde mă apucă.

– Când te-ai apucat serios să scrii poezie? Cine te-a adus la Atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță” al lui Dumitru Crudu?

În iarna lui 2016 m-am pomenit scriind continuu, zi şi noapte, timp de trei luni. Nu credeam că poate ieşi ceva din scriitura asta, dar când m-am oprit din scris, sora mea, Mariana, și cumnatul, scriitorul Alexandru Buruiană, m-au dus la Atelierul „Vlad Ioviță” de la Biblioteca „B. P. Hasdeu”. Ei m-au îndemnat să-i arăt lui Dumitru Crudu textele mele. Dumitru le-a citit şi a zis: „Fain, dar de ce scrii în rusă? Nu vrei să încerci în română?”. Am zis: „ok”. De atunci mi-am schimbat lecturile, am scăpat treptat de niște stereotipuri. Dumitru mi-a tot împrumutat cărţi de poezie contemporană română, am început să frecventez cu regularitate atelierul, atunci mi-am dat seama că se poate scrie și „altfel”. Mi-am adunat o bibliotecă de poezie personală, apoi am început să merg şi la cenaclul Republica de la Chișinău, coordonat de Moni Stănilă.

– Te-ai gândit atunci că ai să editezi o carte?

Nu, atunci eram cuminte şi timidă. Neruşinarea a venit mai târziu.

– Nu e nerușinare. Cred că e curaj, insistență și talent. Ai publicat în 2019 volumul „Scrum” la editura Max Blecher din București și ai câștigat cu el premiul pentru debut al Bibliotecii „B.P. Hasdeu”. Felicitări! Ce înseamnă pentru tine acest premiu?

Mult înseamnă. E o validare care m-a făcut să am mai puţine dubii referitor la ceea ce fac. Cred că, de fapt, fiecare dintre nominalizaţi merita premiul, mai ales că 2019 a fost un an foarte productiv, bun pentru poezie.

 – Cum ai sărbătorit premiul?

Cu şampanie.

– Unde l-ai lansat?

La Institutul Blecher, în Tramvaiul 26 din București. Recent am revenit din Brașov, acolo am prezentat volumul la Dactăr Nicu`s Skyzoid Poets.

– Chișinăul rămâne un oraș influențat de cultura rusă?

Acum, mai puțin. Îi urmăresc pe fiul meu Sergiu și pe verișorul său, Luca, ei resping limba rusă. O învață greu, progresează foarte lent și e păcat. În cazul unei limbi (oricare ar fi ea), ar trebui să ne detașăm de aspectele politice și sociale și să o învățăm atunci când o avem la îndemână, mai ales când prin ea avem acces la o cultură foarte bogată.

– Dintre poeții români, cine te-a cutremurat, te-a șocat, te-a inspirat?

Mulți îmi plac! Ion Mureșan, Vasile Leac, Dan Coman, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu, Claudiu Komartin, Viviana Mușa, Vlad Drăgoi, Bogdan Lypkhan, Dan Sociu, Constantin Acosmei, Alexandru Cosmescu, t.s. khasis, Alexandru Buruiană și desigur, am mai uitat pe cineva.

– Volumul „Scrum” e dominat de durere. Poezia ajută să-ți controlezi durerea?

Poezia găsește o cale să te eliberezi de presiunea ei maximă.

– Cum să luptăm cu suferința în această primăvară tensionată, când suntem în plină pandemie?

Să ne adaptăm și să fim rezonabili. Totul se schimbă foarte repede, vor veni și zile mai luminoase, până atunci cred că are sens să fim optimiști și să nu ne alimentăm fricile.

– Ce să facă oamenii de cultură în această perioadă?

Să facă ceea ce făceau și până la pandemie, doar adaptându-și activitățile la noile condiții. Arta până la urmă e un instrument care ne ajută să depășim anumite stări. Cred că e cazul să fim responsabili și mai empatici.

– Lucrezi la Sala cu Orgă?

Da. M-am angajat astă iarnă, fac design-ul la postere. E un job de weekend, pe lângă jobul de bază, cel din echipa de organizare a Ethno Jazz Festival. Ediția din acest an va avea loc pe 25-27 septembrie.

– Mulțumesc pentru interviu, dragă Veronica.

Interviu de Irina Nechit