Oricine poate găsi, cu puţin efort, adevărul

Anul 2019 a fost important în ce priveşte receptarea lui Paul Goma: au apărut la Oradea, Cluj, Chişinău şi Bucureştii cărţile lui Goma sau despre Goma. Am selectat din Scrisuri III (în seria de autor îngrijită de Flori Bălănescu la editura Ratio et Revelatio), pentru a completa informaţia din două cărţi apărute în 2019.

Este vorba de Paul Goma. Cuvântul basarabeanului răzvrătit. În seria Personalităţi notorii. Chişinău: Ştiinţa, 2019. Selecţie, coordonare şi prefaţă de dr. hab. Aliona Grati. Volumul conţine o biobibliografie şi o selecţie de texte exegetice despre Paul Goma.

A doua carte este Paul Goma. Unde am greşit? Bucureşti: Eikon, 2019. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Mariana Sipoş. În afara de o biobibliografie alcătuită de însuşi Goma până în 2007 şi continuată de M. Sipoş până în 2019, cartea conţine şi o autointerogare privitor la prieteniile rupte, în ordine cronologică, cu Al. Ivasiuc, D. Ţepeneag, V. Tănase, Marie-France Ionesco, Monica Lovinescu. De N. Manolescu şi G. Liiceanu nu l-au legat decenii de prietenie şi motivul rupturii cu ei a fost mai mult decât clar pentru toată lumea care citeşte presa românească.

Este binevenită prezentarea spovedaniei lui Goma în Postul Mare, dar să nu neglijăm ultima pagină a cărţii Unde am greşit? Goma observă că toţi cei care au distrus ţara, care au ucis, exmatriculat, reeducat – au avut grijă încă din decembrie 1989 să ne cheme la „fără violenţă!”. Este o procedură clasică: cel lipsit de scrupule se ţine pe specularea scrupulelor creştine. Dar ei nu cer iertarea – ei poruncesc să le-o acordăm, noi, „blestematele victime – bieţilor călăi”.

Mulţi reţin din Evanghelie doar îndemnul creştinului de a întoarce şi celălalt obraz oricui îl va persecuta. Unii înţeleg că trebuie să ai forţa şi curajul de a nu întoarce şi celălalt obraz. Uităm că Iisus Hristos a procedat şi într-un fel, şi în altul.

Goma constată că nu i-a cerut nimeni iertare, şi că un creştin amnezic riscă să cadă în păcatul complicităţii cu răul prin omisiunea de a apăra adevărul. Iertarea celor mai puternici decât tine devine o opţiune acceptabilă doar atunci când aceştia îşi asumă responsabilitatea pentru faptele comise şi fac loc dreptăţii. Că acest lucru nu s-a întâmplat o demonstrează Addenda ce urmează spovedaniei publice a lui Goma, cuprinzând scrisorile adresate de el unor scriitori şi zâmbăreţului  tovarăş Ion Iliescu, învinuit că a făcut treabă murdară de securist şi de revoluţionar cu voie de la Moscova.

„Pentru mine prietenia, ca şi adevărul – este sau nu este”

În Scrisuri III, adresându-se lui Nicolae Florescu, Goma rezumă pe o pagină cartea Unde am greşit? A rupt-o cu cei care l-au  blocat  mereu „în stadiul de scriitor samizdat”, înainte şi după 1990. Astfel se explică faptul că Goma este tradus în alte limbi înainte de a fi cunoscut ca scriitor român: „neprietenii mei, pentru a-mi închide gura-de-hârtie”, au ţinut să împiedice tipărirea, dufuzarea cărţilor, deţinerea unei rubrici la posturile de radio din exil (sub pretextul că „Goma e un apucaaat!”).

Selectăm doar pe câţiva „prieteni” din carte, foarte utilă pentru cititorul din Basarabia, care poate nu are acces la cele trei volume de Scrisuri (interviuri, dialoguri, articole din anii 1971-2010) sau la Jurnal de noapte lungă.

Alexandru Ivasiuc, fost coleg de puşcărie la Gherla, i-a fost prieten între 1958-1970. După eliberare „intrat la Ambasada Americană ca nuştiuce”, Ivasiuc cel reabilitat promite, dar este ineficient, în chestiunea reînmatriculării lui Goma şi a deblocării manuscriselor lui. Mai mult: devenit scriitor şi activist ideologic pe tărâm literar, în 1970 îi face suspectă o carte pe care nici nu o citise, Uşa, predată la editura Cartea Românească.

Ivasiuc  pretindea, în cercurile literaţilor, că a decodificat  personaje din roman, pe Ceauşeşti. Cartea nu se mai tipăreşte, după care Goma nu mai are voie să publice. După expulzarea lui, singura carte în română, volumul de debut apărut în 1968, Camera de alături, este depozitată undeva din ordinul lui Ceauşescu, dar nu distrusă.

În antologia de articole îngrijită de A. Grati găsim la p. 37  dovezi că, în anul când s-a produs cutremurul pământului, dar şi „cutremurul oamenilor”, prin iniţiativa lui Goma de a adera şi românii la Carta 77, Ivasiuc lupta împotriva lui pe toate căile. Veţi găsi extrase din notă informativă de cinci pagini dată de el securităţii, angajându-se, la 7 ianuarie 1977:

1) să combată afirmaţiile lui Goma din romanul Gherla (citit de autor la Europa liberă, în foileton). Promitea să mobilizeze „oameni care au stat cu noi în puşcărie”, dar nimeni dintre aceştia nu se lipea de Saşa „ciripitorul”. Îl putem verifica pe Ivasiuc citindu-i romanul Vestibul, în care „pune în cârca antonescienilor ceea ce se petrecuse de fapt sub comuniști”. Moartea lui în timpul cutremurului din 1977 i-a tăiat posibilitatea de a afirma neadevărul despre Gherla. Însă el nu a reuşit să ceară iertare de la Goma şi pentru faptul că

2) a colindat prin Occident pentru a-i convinge pe editori că Goma nu are talent, iar apoi a sugerat securiştilor să racoleze intelectuali din ţară, care să arate că nu sunt de acord cu Goma. Scopul: din cauza nemulţumirilor lor „să nu mai fie ţinut în braţe de emigraţie”. Până la urmă, mediul intelectual românesc a reuşit s-o întoarcă până şi pe Monica Lovinescu împotriva lui Goma.

Cel mai cunoscut este conflictul cu G. Liiceanu, care vede „scriitorul ca cerşetor, un împiedică-lume care-l încurcă pe editor” (Scrisuri III). În vara lui 1992, presa românească publică informaţia că G. Liiceanu, directorul editurii Humanitas, i-a întrecut pe comuniştii lui Ceauşescu, trimiţând la topit, la fabrica de hârtie din Buşteni, tirajul nedistribuit, retras din comerţ şi păstrat în depozite din iunie 1990, al cărţii lui Goma Culorile curcubeului.

Liiceanu, fără a declara măcar autorului motivul, a distrus cartea de mărturii despre Mişcarea pentru Drepturile Omului din 1977, în care Goma afirmă: „Persecutarea unui cetăţean rentează pentru putere numai dacă acesta rămâne un necunoscut”. Culoarea curcubeului e scrisă de Paul Goma, care, nefiind un necunoscut, las”că l-a pus la neuitare.

Frământările interne ale exilului românesc

Trebuie să cunoaştem aceste frământări, dacă vrem să întelegem nu numai cum s-au rupt prieteniile lui Goma din exil, ci şi carierele distruse şi premiile literare cu scandal în Franţa (cazul lui Mircea Eliade, Vintilă Horia ş.a.) Serviciile ţărilor comuniste specializate în combaterea exilului acţionau în primul rând prin atacuri directe: snopirea în bătăi a Monicăi Lovinescu, iradierea celor de la Europa Liberă, cartea cu bomba primită de Goma, umbrela otrăvită, cu care bulgarii şi-au ucis opozanţii din exil, încercarea de otrăvire a lui Virgil Tănase şi Paul Goma prin securistul Haiducu. Reorganizându-se treptat, securitatea pretinde că s-a umanizat, întrucât lucrează prin infiltrare, dezinformare, tentative de discreditare.

Goma explică de ce s-a rupt prietenia cu Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase, care, cum se ştie, au făcut un efort substanţial când el era arestat, în aprilie 1977: împreună cu români şi francezi din Occident a cerut eliberarea lui. Ţepeneag a reuşit să-l mobilizeze pe Tănase să scrie Dossierl Goma, editat în 1977.

Odată ajuns la Paris, fiind Goma în centrul atenţiei presei, Ţepeneag este cuprins de o „subită plictiseală”. Îi cerea servicii imposibile, bănuia că Goma îi va lua revista Cahier de l”Est.  Monica Lovinescu, mai târziu, recunoştea că Ţepeneag îi vorbea despre meritul amândurora de a-l fi „făcut pe Goma”.

D. Ţepeneag şi V. Tănase au publicat în Occident cărţi refuzate de cenzura din ţară, dar după P. Goma (1971) şi A.E. Baconsky (1975). Cred că era greu de înghiţit această realitate: Goma – cel mai tradus scriitor român. Goma remarcă şi influenţele unor francezi, care l-au prevenit pe Tănase că în ţara lor, dacă eşti de dreapta, anticomunist, ești mort.

Ruptura definitivă cu Monica Lovinescu şi soţul ei, Virgil Ierunca, s-a produs în 1993, din cauza complicităţii lor active cu G. Liiceanu, distrugătorul cărţii lui Goma, care a rămas uimit cum „aceşti oameni de carte, într-o dispută dintre autor-de carte-victimă şi editor-topitor-de-carte pot lua partea editorului distrugător de carte?”.

Citiţi aceste noi apariţii editoriale şi veţi înţelege ceva din istoria recentă a României.