Apocalipsa din smartphone

464
0
Poză simbol
Poză simbol

Marile crize scot la iveală adevăratele vulnerabilități. Punctele nevralgice ale unei societăți se revelează numai în condiții de stres maxim, sub presiunea unor factori greu sau deloc controlabili. Printre acești factori se numără, de regulă, războaiele, catastrofele naturale sau antropogene, pandemiile și alte dezastre care produc pagube enorme, răpind vieți omenești, ruinând economii, țări și, uneori, chiar civilizații.

În prezent, suntem puși la încercare de un virus. Dar ce testează, de fapt, acesta?
La prima vedere, a probat capacitatea de reacție a statelor lumii la un flagel global. Răspunsul a fost însă unul prompt și, per ansamblu, adecvat. Sistemele de sănătate naționale au reacționat, previzibil, prin tot felul de interdicții și carantine, încercând să limiteze impactul contagiunii. Organismele internaționale au ripostat și ele după șablon. Contagiozitatea sporită și răspândirea globală i-au făcut pe cei de la OMS, de exemplu, să ridice deunăzi molima la rang de “pandemie”.

Deși mortalitatea nu atinge cote alarmante decât în cazul unor categorii particulare de pacienți, specialiștii se arată, în continuare, îngrijorați. “Explicația științifică a panicii” ar rezida, în opinia unui epidemiolog din România, în “nesiguranța” ce se datorează “vitezei rapide de diseminare a infecției” și faptului că “încă nu stăpânim foarte bine toate datele științifice asupra virusului”.
Panica savantă a funcționarilor de la medicină, globali sau locali, s-a pliat de minune pe disponibilitatea guvernanților de a-și manifesta oricând preocuparea excesivă pentru sănătatea electoratului. Într-o eră a populismului generalizat, orice prilej e bun pentru a-ți arăta dragostea față de popor.

Adevăratul test nu este destinat însă sistemelor de sănătate. Epidemia a dezvăluit probleme mai profunde decât excesul de zel al mass-media, ignoranța uluitoare a maselor și, nu în ultimul rând, instinctul de turmă care îl subjugă, deopotrivă, pe mahalagiul revoltat de revenirea migranților din zonele afectate și pe angajatul aparent liber de stereotipuri de pe Wall Street.

Prima problemă rezultă din credința majorității oamenilor în atotputernicia științei, în progresul tehnologiei și mai ales în capacitatea statului de a le asigura protecția în cazuri de forță majoră. Când savanții ridică nedumeriți din umeri, când echipamentele medicale și doctoriile se dovedesc inutile, iar tehnologiile, în special cele informaționale, dărâmă moralul în loc să-l consolideze, cetățenii de rând se simt debusolați, devenind victime sigure ale asaltului mediatic. Iar când statul nu găsește alte remedii decât străvechea carantină, sentimentul de spaimă și dezorientare dă naștere nemulțumirii sau unor teorii conspiraționiste, făcându-i și mai sensibili la retoricile populiste.

De vină e și știința, care își arogă mai multe virtuți decât le are în realitate, dar și statul, care își dovedește eficiența mai curând în politicile lui de constrângere decât în cele de emancipare… Apoi, în lipsa altor repere mântuitoare decât făgăduința apostolică a unui vaccin, e aproape inevitabil ca psihicul uman să o ia razna de la un strănut.

O a doua mare problemă decurge din caracterul tot mai ficțional al universului în care trăim. Un univers creat parcă de imaginația unui Umberto Eco, în care orice narațiune bine ticluită poate disloca oricând realitatea. Urmărind evenimentele din ultimele săptămâni, am avut senzația că asist la o scenă dintr-un film hollywoodian cu subiect pre- sau postapocaliptic. Căci lacătul pus peste orașe și chiar țări întregi, dar și modul în care este prezentat avansul “coronaciumei”, te poartă cu gândul la atacul unei armate de zombie, mai puțin la o infecție respiratorie (oricât de) acută. Am ajuns să percepem lucrurile în funcție de predispozițiile, așteptările și memele pe care le sedimentează în noi mitografia erei digitale. Un Ev Mediu cu smartphone-ul într-o mână și cu popcornul în alta.

Criza (auto?)indusă de pandemie a revelat nu atât partea proastă a globalizării, cât refuzul de a o accepta. Altfel spus, a arătat că nu suntem pregătiți încă să ne asumăm costurile traiului în așa-zisul “sat global”. O molimă a fost suficientă ca să uităm peste noapte de beneficiile pe care le prezintă o lume cu hotare permeabile, o lume a bunăstării ce ar fi fost imposibilă fără liberalizarea progresivă a circulației bunurilor, capitalului și persoanelor.

De asemenea, criza a turnat apă la moara tuturor celor nemulțumiți de modul în care funcționează la moment economia și politica mondială. Anticapitaliști și antiliberali de tot soiul, de la cârcotașii profesioniști ai stângii la ultranaționaliștii anacronici ai dreptei, au blamat sistemul și establishment-ul actual pentru răspândirea necontrolată a virusului. Fără a-și împovăra mintea cu întrebări complementare: de exemplu, ce se va întâmpla cu economia, industria și, în definitiv, cu prețurile la mărfuri dacă transnaționalele își vor închide întreprinderile din Asia și din alte “shithole”-uri ale lumii, vorba lui Trump? Sau: în ce măsură sporirea rolului jucat de state în economie sau etatizarea serviciilor vitale ar optimiza lupta cu o epidemie globală? Statele nu pot lua oare măsuri de protecție în cazuri excepționale fără a institui și mai mult control asupra sectorului privat în restul timpului sau fără a crea noi și noi instituții, regii, mecanisme și alte adrese poștale inutile pe bani publici?

Ecologiști, umaniști amatori și hipsteri s-au bucurat, la rândul lor, de limpezirea apei din canalele Veneției, datorată, firește, retragerii din oraș a “virusului” întruchipat de turiști. În mod previzibil, au trecut peste faptul că dispariția turismului poluant va însemna moartea economică a regiunii, șomaj pentru sute de mii de oameni și abandonarea urbei în voia valurilor curate ale mării. Aceiași entuziaști, încântați de destrămarea smogului la Wuhan și în alte locuri, s-au prefăcut că nu văd consecințele deja palpabile ale sistării producției industriale din țările respective.

Umanitatea este predestinată globalizării, tot așa cum, în lipsa unor alternative viabile, va fi încă mult timp înainte marcată de industrializare, consum și poluare. Indiferent de opiniile, doleanțele și utopiile noastre. Iar (re)închiderea în găoace și renunțarea la creșterea economică vor face, cu certitudine, mai mult rău decât prejudiciile economice sau umane pe care le poate provoca un virus cu răspândire planetară.

Un alt aspect scos la iveală de pandemie este atitudinea contemporanilor față de lucrurile fundamentale, cele care definesc ființa umană și condiția noastră ca specie. Decretarea carantinei și a stării de urgență în atâtea și atâtea țări ale lumii au fost, fără îndoială, niște măsuri disperate. Dar disperarea nu a fost dictată neapărat de gravitatea pandemiei, ci mai ales de felul cum a fost percepută aceasta. Acum zece sau douăzeci de ani, un atare scenariu ar fi fost greu de conceput. Dar cu câteva decenii și chiar ani în urmă, aveam lideri mai puțin populiști, ceva mai coordonați în eforturile lor, dar și ceva mai conștienți de natura globalizării și de riscurile în timp ale unor măsuri radicale, dictate de dispoziții de moment. În afară de aceasta, aveam mai puțin (sau deloc) Facebook în telefoanele noastre și, respectiv, mai puțini specialiști în virologie și epidemiologie. Pe de altă parte, omul civilizat de azi, cu memoria lui scurtă și cu instinctele alterate de bunăstare și pace prelungită, nu mai este capabil să discearnă între amenințări, primejdii și apocalipse. Nu are destul înger să se încreadă nici în propriul bun-simț, dar nici în cei care au curajul să și-l manifeste. Prea multele “adevăruri” îi copleșesc rațiunea și îi blochează conștiința. Relativizarea adevărului și claustrarea digitală l-a îndepărtat de viață, așa cum este, cu bunele și cu relele ei. Din acest motiv, cred că ar trebui să ne îngrijoreze nu atât lipsa imunității la virușii din natură, cât la cei din smartphone.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here