Testul la morbul deficienţei umane

Niciodată nu am fost atât de nesiguri. O tuse te alarmează, un strănut te face suspicios, iar după altul, repetat, cazi în depresie. Niciodată nu am avut atâtea îndoieli în ceea ce ţine de imunitatea noastră. Niciodată nu am citit atât de atent, încercând să aflăm ceva despre natura bolii, măsurile de protecţie sau remediile cele mai eficiente… şi niciodată nu am fost atât de descumpăniţi, aflând că nici experţii nu cunosc mare lucru.

Cu excepţia rapoartelor statistice ale ministrului sănătăţii (doamna Dumbrăveanu – când nu e flancată de inutilele statui ale preşedintelui şi premierului – intră tot mai mult în temă), nu cunoaştem ce fac autorităţile: totul e învăluit în mister. Informaţia instanţelor competente, începând cu OMS, niciodată nu a ajuns la noi atât de repede, dar din toate nu am înţeles mai mult decât ce știau medievalii despre ciumă: bolnavii trebuie izolaţi. Nu trataţi, izolaţi!

Realitatea, fantasmagorică, am creat-o împreună. În tot tabloul, pandemia e doar o consecinţă a anxietăţilor noastre. Virusul propriu-zis are o pondere de maxim zece la sută în acest peisaj. În rest: panică şi isterie, care a contribuit cel mai mult la răspândirea bolii; minciună urmată de nesiguranţă; sfaturi ale vracilor şi ale chiromanţilor (astrologii pe unde o fi fiind, că e timp propice pentru scenarii cosmice?), umflarea decorului cu pompele presei, amatorismul comentariilor, agresivitatea guvernanţilor, dublată de agresivitatea populaţiei…

Ciumaţii şi leproşii zilelor noastre, sărmanii oameni contaminaţi de noul virus, au devenit duşmanii omenirii. O jurnalistă, prezentând sinteza primei săptămâni de „carantină”, începe prin a anunţa, cu voce de glaspapir, că „autorităţile şi-au propus să le vină de hac (sic!) celor care încalcă regimul”. Eu credeam că autorităţile vor să vină de hac bolii, că ele îşi propun să aibă grijă de bolnavi (da, de cei care au încălcat regimul şi d-aia s-au îmbolnăvit!), că ele ne vor îndemna la compasiune etc. Pe contrasens, lumea ştie: când autorităţile ne spun că situaţia e „sub control”, e grav de tot şi ar trebui să ne îngrijim noi înşine.

Testul pe care îl trecem cu toţii azi relevă nu doar prezenţa virusului COVID-19 în organismele noastre, ci mulţi alţi agenţi patogeni. Situaţiile de criză ne testează şi la prezenţa morbului deficienţei umane (hai să-i zicem: MDU), care poate fi mult mai nociv decât orice altă molimă. Această criză ne solicită pauze de meditaţie, ne cere să ne oprim din alergări, din activităţi duse până la automatism, analizând lucrurile calm, pe îndelete, în pauze de reflecţie.

Fiind vorba de o pandemie, uşor previzibilă în era unei globalizări şi a comunicării active cu toate ţările şi naţiunile de pe mapamond, am descoperit cât de mult înseamnă pentru moldoveni baştina. Cu excepţia celor care chiar nu au avut de ales, mulţi compatrioţi, sfidând raţiunea şi sfaturile specialiştilor, au părăsit zonele afectate (dar supravegheate de persoane şi instituţii competente!), refugiindu-se acasă. E o retragere intuitiv-instinctivă, care nu are nimic cu poeticul „dor de casă”. Acest „acasă”, uşor dispreţuit, uitat de lume, sărac, cu o infrastructură absentă, incapabil să aibă grijă şi de cei sănătoşi, darămite de cei bolnavi, brusc, a devenit dacă nu pământ al făgăduinţei, atunci refugiul perfect.

Cei de acasă însă nu au fost tot atât de entuziasmaţi de întoarcerea fiilor risipitori. Testul l-au picat mulţi, începând cu primele persoane în stat şi sfârşind cu ultimul invidios din sat: de ce aţi revenit? De ce nu vă trataţi acolo, în Paradisul pentru care ne-ai trădat? Şi, mai grav: de ce ne-ai adus boala? Sigur că în unele cazuri ura e alimentată de chiar unii dintre cei întorşi. Or, de vreme ce ai revenit, primul lucru e să te supui regulilor impuse de situaţie. Dar iresponsabilitatea ne defineşte, din păcate, pe mulţi dintre noi. Doar că de aici şi până la ura faţă de compatrioţii bolnavi ar trebui să fie cale lungă şi înalte bariere etice!

Iar testul la puterea de fire nu îl trec prea mulţi în situaţiile de criză. E bine ca cei cu forţa de convingere să ştie a calma spiritele şi a-i potoli pe panicarzi, fie şi prin aplicarea forţei fizice. Uneori o palmă dată celui care agită periculos mulţimea salvează o comunitate. Responsabilitatea pentru sine şi pentru cei din jurul tău e un test şi el. Să spun ceva şi despre sacrificiu, şi despre înfruntarea cu demnitate a încercărilor dificile? Bine, tac.

 Criza poate redefini însuşi conceptul de comunitate. Atunci când situaţia e tot mai încordată şi mai imprevizibilă – şi când responsabilii nu pot face faţă – mulţimea, care ar putea deveni o comunitate autentică, trece testul solidarităţii şi al compasiunii.

M-a impresionat îngrijorarea unor prieteni: este explicabilă închiderea graniţelor, dar teama e ca ele să nu rămână închise pentru totdeauna. Nu e vorba [doar] de frontierele de stat. Saturaţia de o lume imperfectă şi imposibil de remediat se poate transforma într-o agorafobie şi dorinţă a fiecăruia de a se izola… de o lume virusată.