În sfârşit – romanul mult aşteptat  

884
0
Coperta cărții „Capătul drumului” de Liliana Corobca, sursa foto: mediafax.ro
Coperta cărții „Capătul drumului” de Liliana Corobca, sursa foto: mediafax.ro

Liliana Corobca. Capătul drumului. Iaşi: Polirom, 2018 

M-au cutremurat articolele publicate la sfârşitul anului trecut despre tragedia românilor din Ucraina. Din 2001 până în 2017, numărul elevilor din şcolile româneşti din Bucovina s-a redus cu jumătate, în regiunea Odesa rămânând doar două şcoli româneşti din 18. „Toxicul fenomen al moldovenismului ca provocator de fisuri  comunităţii româneşti” este prins de autoarea romanului chiar la începutul experimentului pe cobaii din deportare.  Liliana Corobca este o scriitoare şi o cercetătoare care poate fi numită conştiinţa cea bună a Basarabiei şi a României.

Succesul romanului îl asigură decantarea fericită a materialului factologic impresionant, spiritualizarea maximă, reliefarea foarte reuşită a unei galerii de personaje.

Transplantarea bucovinenilor în… cer

Deportaţii bucovineni urcă pe drumul crucii lor fără cărţi de rugăciuni – ei le ştiu pe de rost. Fericirile lor sunt mult mai multe decât cele 9, ca şi în Psaltirea lui Efrem Sirul. Fericirile răzbat nedeclarat chiar în numele eroinei principale – Ana Blajinica. Bucovinenii au o rezervă de poveşti şi de rugi pentru supravieţuire. Mai întâi se roagă de la mic la mare pentru alungarea miasmelor, să nu moară în tren; apoi se roagă ca Dumnezeu să le adauge credinţă, căci din cauza deznădejdii nu se mai puteau ruga. Când au terminat rezervele de mâncare, se rugau ca Dumnezeu să le taie gândul la mâncare. Când erau scoşi din tren la păscut, se rugau ca buruienile din acele locuri necunoscute să nu-i orbească, aşa cum au păţit oamenii din celălalt vagon.

După ce au ajuns în surghiun, copiii se rugau să nu le moară mamele sau bunicile, pentru că se temeau de orfelinatele din Habarovsk. Cel mai des deportaţii se roagă să rămână oameni. Când li s-a cerut să se declare moldoveni, cu promisiunea mincinoasă că vor scăpa mai repede acasă, ei s-au rugat să rămână români.

Crucea era arma lor. La pescuit pe Obi, râu ucigaş, deşi nu ştia să înoate, eroina principală Ana se urca în barcă rugându-se neîncetat şi ţinând în gură crucea de la gât. Adolescentele, cu părul ridicat de spaimă, ţeapăn, ca şi solzii peştilor, treceau pe lângă moarte zilnic, mute şi nemişcate, lăsându-se în voia Domnului. Dacă avea cineva o icoană, ea tremura de la vocile celor care se rugau.

După ce sunt eliberaţi din robie, mamele se roagă Maicii Domnului să-şi găsească odraslele prin orfelinatele din Habarovsk. În sfârşit, ajunşi în faţa casei dărâmate din care au fost deportaţi, bucovinenii îngenunchează şi spun plângând Crezul şi Tatăl nostru.

La capătul drumului poate fi Golgota, dar cei cu credinţă tare şi rugăciuni multe ajung la sfârşitul romanului admiraţi chiar de către cei care le-au făcut răul foarte conștient.

În stepa kazahă au simţit că omul e creaţia lui Dumnezeu

Liliana Corobca
Liliana Corobca

Romanul este împărţit în trei părţi a câte 112 pagini: Trenul, Surgiunul şi Troiţa de sus. Zece ani din viaţa unei supravieţuitoare a Steplagului, nonagenara Ana Blajinschi, care povesteşte nepoatei sale cum a fost. Este istoria unui dureros transplant al omului din munte şi pădurea de fagi în pustiul stepei, dar există aici şi o poezie a stepei kazahe, asemănătoare cu apa duhovnicească a pustiei pentru marii sihaştri.

Trenul cu deportaţi, valul 1941, majoritatea copii, însoţiţi de mame sau bunici, unii fără părinţi, pleacă din Cernăuţi după ce bărbaţii au fost dezbrăcaţi de cojoace şi separaţi de familii. Capătul drumului este în Kazahstan. Este un roman despre soarta copiilor victime ale totalitarismului comunist, ca şi cartea  apărută în 2015 – Kinderland.

Ruperea din natura familiară i-a făcut să sufere în tren, nu însă şi în stepă. Pagina întâi a romanului este o capodoperă care trebuia să încheie partea I, Trenul. Autoarea decide să dea lovitura chiar la începutul romanului cu momentul intrării în cer. Sărmanii oameni coboară din tren clătinându-se, dar privirea lor nu are în ce se opri. Supravieţuitorii constată că la „capătul drumului se află… cerul. Sus cer, jos cer, stânga, dreapta şi în toate părţile cer, numai cer… Am privit vrăjiţi de jur împrejur, ne-am fi putut speria de atâta cerăraie. Nu aşa ne imaginam noi sfârşitul călătoriei noastre. Nu aşa de frumos”. Nicio notă de dezolare în această primă zi după transplantare. Aici l-au întâlnit pe Dumnezeu, veşnicia începea înaintea ochilor lor, chiar dacă sub cerul mare şi liber se înnopta şi surghiuniţii nu erau asiguraţi cu spaţiu locativ.

Până la sfârşit autorul va păstra acest contrapunct – cerul astral, în modul cel mai măiestrit împletit cu salba de rugăciuni care îl ridică pe om în împărăţia cerului spiritual. Nu ştiu de ce, cartea îmi aminteşte de o mai veche impresie de lectură – Jurnalul Fericirii al lui Nicolae Steinhardt.

Sugestii pentru ecranizarea romanului       

Este necesar să se facă filme despre deportarea în Kazahstan. Partea a II-a, Surghiunul, trebuie coroborată cu informaţiile culese din cele vreo 20 de volume, elaborate de studenţii  Universităţii din Karaganda, despre care au aflat recent membrii  Expediţiilor memoriei (un fel de Cărţi ale memoriei cu numele românilor deportaţi în Kazahstan). Din roman s-ar putea selecta episoade ca acestea:

Românii deportaţi au fost folosiţi la desţelenirea stepei kazahe,  înainte de campania mare de desţelenire a pământurilor din Kazahstan. La un plug de șase boi trăgeau câte șase oameni, iar copiii ajutau. „Hirmanul” (ogorul) era atât de întins, încât „de dimineaţă până seara trăgeau o singura brazdă şi se întorceau atât de obosiţi, încât se sprijineau unii pe alţii ca să nu cadă pe jos”.

Copiii erau trimişi la strâns cartofi – rânduri lungi al căror capăt nu se vedea, scormonite de o boroană. Elevii nu aveau dreptul să mănânce, deşi îşi pierdeau cunoştinţa de foame. Totul era pentru front. Episodul cu învăţătoarea de limba rusă, kazaha Baibice, care le permite elevilor să aprindă un foc pentru a-şi coace câte un cartof, şi biciuirea ei de către brigadierul colhozului, Mahmugion-kasâm-bai.

Mama Anei se preface că este sătulă şi lasă copilul să bea o cănuţă cu lapte, în acest timp ea făcând un gâl-gâl zgomotos, ca să-şi astâmpere foamea. Deportatele care lucrau la fermă nu puteau să guste lapte, nici să le aducă acasă copiilor. Singura soluţie era să fie aduşi copiii la fermă să lucreze gratis la curăţat bălegarul şi, poate, profitând de învălmăşeala creată înadins, să tragă vreo câteva înghiţituri cu ajutorul unui pai lung, fără să se aplece spre căldare.

Dar cel mai impresionant este „pescuitul în cer, aproape de Dumnezeu”, adică în cotitura râului Obi numită „smerti-reka”, ce semăna cu o mare. Ca şi stepa văzută prima oară, „apa ajungea până în cer, ne părea că scoatem peştii din cer, nu din râu. Bărbaţii pescuiau în râu cu vapoarele, iar fetele în cer cu bărcile. Pentru că femeile costă mai puţin decât bărbaţii”.

Erau peşti mai mari decât fetele, îşi aminteşte Ana, şi unii urâţi, care le-ar fi mâncat fără mare trudă. Şi în acest loc apare un om care-i apără pe deportaţi, cerând şefilor să nu-i trimită în acele bulboane şi curenţi ucigaşi care au înghiţit atâtea bărcuţe cu adolescente. Industria peştelui a profitat de munca unor copii, care, dacă dispăreau, nimeni nu le mai căuta urma.

După o asemenea muncă, Ana se întoarce în Kazahstan şi nu are bani să împlinească măcar ultima dorinţă a mamei sale muribunde – să-i cumpere un cubuleţ de zahăr. În timp ce fraţii ei refugiaţi peste Prut ajunseseră mari cărturari, Ana atât a avut şansa să înveţe: la şcoala de croitorie din oraşul Kant, apoi a lucrat ca să răsplătească învăţătura. Abia înainte de a se întoarce acasă şi-a cumpărat prima rochie.

Imagini zguduitoare, ireale pentru mulţi, sunt crucile care i se „năzar” Anei în tot restul vieţii, când contemplă spaţiul însemnat de crimele bolşevicilor. Trimise să construiască un drum de fier, Ana vede pe geam, din tren, ceea ce alţii nu observau. „Doamne-Doamne, ce de-a cruci! Înşirate de-a lungul căii ferate, toate la fel, subţiri, înalte, din lemn deschis la culoare.” Ana se roagă pentru sufletul morţilor aruncaţi fără cruci pe unde s-a nimerit. Mai târziu, crucile de pe marginea căii ferate le văd doar copiii Anei, când se întorc în Kazahstan să caute, zadarnic, mormântul bunicii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here