Dintre oameni, sfinţii merită cel mai mare respect

669
0
Marsilia. Biserica Saint-Victor, în care se află moaștele sfântului cuvios Ioan Casian
Marsilia. Biserica Saint-Victor, în care se află moaștele sfântului cuvios Ioan Casian

Între sfinţii noştri din primele secole creştine, de cel mai mare respect în lume s-au bucurat Dionisie cel smerit, iniţiatorul cronologiei de la Hristos, şi cuvioşii Gherman şi Ioan Casian. La 29 februarie, când sărbătorim pe cei doi prieteni, canonizaţi în 1992, se împlinesc 1660 de ani de la naşterea unuia din ei – Sf. Ioan Casian, numit şi Romanul. În Franţa, unde se află moaştele cuviosului Ioan Casian, este sărbătorit la 23 iulie.

Cele mai importante mărturii despre Ioan Casian le-a lăsat episcopul Ghenadie de Marsilia, la 35 de ani de la moartea sfântului. În secolul XX au cercetat problema locului naşterii sale istoricul român Vasile Pârvan şi istoricul francez H. I. Marrou. Lucrări importante despre viziunea lui teologică şi învăţătura ascetico-mistică au apărut în 2000 la Sibiu (Columbia Stewart) şi în 2002 la Braşov (Ioan M. Ielciu), în 2003 la Paris și la Iaşi (Cristian Bădiliţă, Attila Jakab).

Prietenia sfinţilor

Nu putem să nu observăm un paralelism biografic: asemănător celor Trei Sfinţi Ierarhi, şi în istoria monahismului nostru apar uneori câte două nume sudate, bătrânul şi ucenicul său, de parcă ar fi un singur suflet în două trupuri: Sf. Mucenici Epictet şi Astion, Ermil şi Stratonic, sfinţii cuvioşi Gherman şi Ioan Casian, Gherontie şi sfântul ierarh Grigorie Dascălul. Mucenicii s-au întărit reciproc în credinţă, marii cărturari au muncit la tălmăciri pe aceeaşi filă, fără a-şi urmări drepturile de autor.

Cei doi prieteni, Gherman şi Ioan Casian, s-au format în mediul mănăstiresc din Scytia Minor (Dobrogea). Era pe timpul episcopului autohton Teotim, „bărbat cultivat în filozofie”, atestat în scaunul tomitan la anul 392. Istoricul şi patrologul I. G. Coman îl considera pe Teotim „o figură proeminentă a monahismului scito-dacic”. Acest mare teolog al timpului avea mai multe mănăstiri sub păstorirea sa, în una din ele nevoindu-se şi călugării Gherman şi Casian. Episcopul Teotim era în relaţii de prietenie cu Ioan Gură de Aur, căruia îi solicita trimiterea unor misionari pentru încreştinarea hunilor.

Împreună cu sora lui Ioan Casian, „călugării sciţi” pleacă prin 378 la Betleem şi Ierusalim.

Convorbiri duhovniceşti

Cei mai mulţi cercetători afirmă că în 380 cei doi călugări s-au hotărât să plece în Egipt, unde anahoreţii se aflau în una din cele mai formidabile aventuri spirituale din istoria umanităţii.

Timp de șapte ani au avut convorbiri cu oameni înduhovniciţi din deşertul egiptean: schiturile Tebaida, Nitria, Kellia, pustia Schetică a sfântului Macarie. Se întorc la Betleem şi, timp de câţiva ani, consemnează, sistematizează materialul cules din schiturile pustnicilor. Dar la întoarcere în Egipt, în alţi șapte ani, n-au găsit pacea pustiei, şi convorbirile duhovniceşti vor fi utilizate de Ioan Casian abia peste vreo 20 de ani, în Marsilia, când, la sugestia şi rugămintea unor episcopi din Galia, va scrie „Aşezămintele vieţii de obşte a călugărilor şi despre remediile contra celor opt păcate capitale” (12 cărţi) şi 24 de cărţi intitulate „Convorbiri cu Părinţii din pustie”.

Opera lui Ioan Casian se întinde pe aproximativ o mie de pagini. Un raft de cărţi, din care să ne întrebăm dacă avem cel puţin volumul I al Filocaliei, din care am putea selecta câte ceva despre strategia duhovnicească în lupta cu cele opt păcate capitale, exacerbate în epoca tiraniei mediilor virtuale.

Ioan Casian enumeră opt „gânduri ale răutăţii”, care sunt rădăcina tuturor patimilor: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi mândria. Prima formulare scrisă a lor a dat-o Evagrie. Ioan Casian a dedicat câte un volum fiecărui păcat capital enumerat, arătând şi armele pe care Sfinţii Părinţi le propun celor care îşi văd căderile, arme utilizate de ei în „războiul nevăzut”. Un exemplu de descriere a mişcărilor pătimaşe ale sufletului este cartea despre slava deşartă, patima cea mai subţire, cu multe înfăţişări şi greu de biruit.

„Dacă nu te amăgeşte prin scumpetea hainelor, te ispiteşte prin îmbrăcămintea proastă; pe unul îl moleşeşte prin belşugul bucatelor, pe altul prin post de dragul laudelor; unul caută cinste, altul se îngâmfă prin răbdarea necinstei; unul caută slavă în cuvânt, altul prin tăcere”.

Dobrogenii noştri alături de Atletul Ioan Gură de Aur

Sfântul este numit şi Casian Romanul pentru că şi-a câştigat faima la Roma, ca apărător al Sfântului Ioan Gură de Aur şi autor de scrieri polemice înainte de Sinodul Ecumenic din Efes (431).

Ioan Gură de Aur (Hrisostom) a fost sfinţit episcop în 398 de către Teofil al Alexandriei, supranumit şi „faraonul creştin”, care ar fi vrut să-l vadă în tronul episcopal de la Constantinopol pe unul din egiptenii săi. Ioan Hrisostom a avut de pătimit peste doi ani, tocmai pentru că a oferit azil monahilor intelectuali din deşertul egiptean.

Se ştie că exista acolo un cerc de monahi studioşi, format din Evagrie Ponticul şi ucenicii săi Paladie şi Ioan Casian, care se asociaseră celor patru „fraţi lungi” – Dioscor, Ammonios, Eusebiu şi Eftimie – consideraţi de Hrisostom „îngeri cu chip de om”. Aceşti fraţi cu reputaţie de sfinţi au refuzat să semneze declaraţii mincinoase împotriva unui călugăr, econom al lui Teofil.

Episcopul Teofil îi calcă în picioare pe fraţii lungi, le rupe oasele, apoi îi poartă printre creştini în lanţuri, ca pe criminali, învinuindu-i de erezie pentru că studiau scrierile lui Origen, părintele teologiei creştine. Apoi, ca un faraon ce era, pune soldaţi să incendieze chiliile şi să-i omoare pe călugării care trăiau în nisip.

Din cei 300 de monahi care au fugit în pustie, au ajuns în Palestina 80, iar acolo au mai murit 30 înainte de a fi expulzaţi. Sf. Ioan Gură de Aur de Aur le-a oferit azil la Constantinopol „fraţilor lungi”, lui Paladie şi celor doi prieteni, Gherman şi Ioan Casian, iar apoi şi celor 50 de supravieţuitori veniţi din Palestina.

În acele vremuri cumplite hirotonea Ioan Gură de Aur pe Ioan Casian diacon, iar pe Gherman preot. Cum era de aşteptat, furia lui Teofil, „unul dintre cei mai răi episcopi pe care i-a avut Biserica”, s-a abătut asupra ierarhului de la Constantinopol. Cu complicitatea împărătesei Eudoxia, care era deseori mustrată de Hrisostom pentru slavă deşartă şi lăcomie, Teofil convoacă un sinod la Stejar, în septembrie 403, pentru a-l condamna şi depune abuziv din scaun. Alături de episcopul Teotim de la Tomis, preotul Gherman este prezent la sinod, ambii ca apărători ai lui Ioan Gură de Aur.

Dar ierarhul Ioan Gură de Aur este surghiunit în 404 în Armenia, apoi la Comane, unde moare în 407. În acest timp Ioan Casian şi Gherman nu au încetat să pledeze cauza lui, după ce au plecat la Roma. Papa Inocenţiu a luat apărarea episcopului martirizat, cerând convocarea unui mare sinod la Tesalonic pentru a-l reabilita. Patru episcopi din Răsărit, „ioaniţi” refugiaţi la Roma, şi cinci episcopi şi doi preoţi delegaţi de Papa Inocenţiu au fost trimişi la Constantinopol cu trei scrisori adresate împăratului Arcadius, fratele lui Honorius, suveranul Occidentului. Când nava a ajuns la Constantinopol, poliţia imperială a pus mâna pe episcopi: pe cei refugiaţi i-a ucis în bătăi, iar pe delegaţii papei i-a torturat patru luni, apoi au fost trimişi înapoi.

Diaconul Ioan Casian nu a fost trimis la Constantinopol, iar prietenul şi părintele său Gherman murise la Roma sau poate (opina mitropolitul Antonie Plămădeală) se întorsese în Dobrogea. Ioan Casian, care stăpânea admirabil greaca şi latina, rămâne la Roma, hirotonit preot, bun prieten cu papa Inocenţiu şi cu arhidiaconul Leon, viitor papă, la cererea căruia a scris şapte cărţi „Despre Întruparea Cuvântului”.

Este un capitol din viaţa sa, care l-a dus la înţelegerea faptului că Biserica a ajuns să reprezinte pentru oameni ceea ce oamenii au făcut din ea. Sf. Augustin, consilier al papei şi mare luptător pentru libertatea omului, nu a sărit în apărarea lui Ioan Gură de Aur, simbol al eroismului creştin. Doi fraţi, împăraţi creştini, nu au putut dejuca planurile unei împărătese viclene. În 415, Ioan Casian pleca în Galia, la Marsilia, unde va întemeia mănăstiri, combinând tradiţia monastică pahomiană egipteană cu cea capadociană a Sfântului Vasile cel Mare. La Marsilia îşi va scrie vasta sa literatură ascetică, hrană pentru iubitorii de virtute şi frumuseţe din toate timpurile, cu excepţia epocilor în care nu filocalia, ci misocalia (astfel numea Vintilă Horia ura frumosului) a fost mod estetic de exprimare şi cotidiană tehnică de distrugere a omului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here