Statutul

470
0

Un ziarist în vârstă şi cu îndelungată experienţă îmi zicea deunăzi că atât cât am lucrat la Primăria Chişinăului (până pe 31 ianuarie 2020) am avut un alt statut, am fost mai respectat, iar lumea se uita cu alţi ochi la mine. Constatarea lui m-a făcut să zâmbesc mai întâi, pe urmă m-a pus pe gânduri, ca, până la urmă, să nu-mi dea pace zile la rând şi să-mi revină în minte cu insistenţa unei obsesii.

Să fie chiar aşa?, mă tot întreb. Nu cumva oare am ratat şansa vieţii mele? Nu cumva anume socialistul Ceban, actualul primar al capitalei, m-ar fi luat în echipa sa de prieteni şi sfetnici de taină sau m-ar fi pricopsit cu vreo înaltă funcţie, dând la o parte pe altcineva, aşa cum obişnuieşte când are de plătit o datorie „pentru merite deosebite în campania electorală”? Ştiind, şi el, şi eu, că nu prea m-am închinat nici în faţa primarilor „mai de-ai noştri”, până la urmă, chiar că-mi vine a râde…

Şi pentru a mai râde şi dumneavoastră împreună cu mine, n-am să vă povestesc ce probleme importante rezolvam eu la primărie, pentru că nu am făcut „carieră” şi nu am ocupat posturi înalte, de la înălţimea cărora începi să ameţeşti. M-am ocupat cu ce mi s-a spus să fac, iar timp de vreo douăzeci şi ceva de ani am petrecut vreo cinci primari şi i-am cunoscut bine pe toţi.

Unii dintre ei mi-au lăsat amintiri haioase pe care nu pot să le uit. Pe vremea lui Urecheanu, bunăoară, la sărbători mergeam cu coşul de flori înaintea primarului. O bătrână din satul meu, care m-a văzut în această ipostază la televizor, m-a întrebat când am dat pe acasă: „Măi Gheorghiţă, da’ ce lucrezi tu la primărie că şi primarul merge din urma ta?”.

Chirtoacă, la început, mi-a cerut să-i fac o epigramă şi am legat-o tot de depunerile de flori, căci el, după ce lăsam eu coşul lângă postamentul Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt, îl mai netezea şi îi îndrepta panglica. Şi i-am făcut-o: „Vor trece anii iar şi iar/ Şi o să-şi amintească moşul/ De-un oarecare domn primar/ Ce-i aranja lui Bâlici coşul…”.

Nu s-a supărat, dar vreo doisprezece ani la rând nu mi-a mai solicitat să spun epigrame, de sărbători, în sala rotundă a primăriei… Codreanu, care, nu ştiu de ce, nu mă înghiţea, m-a tăiat dintr-o listă a delegaţiei ce trebuia să plece la Piatra Neamţ, de 1 decembrie. Am vrut să-i fac o epigramă usturătoare, dar m-am răzgândit la timp. Pentru că nu aş fi putut afla că se poate şi mai rău…

Acum, pentru că nu mai am statut de funcţionar public, din care, după ce s-au anulat toate înlesnirile, a mai rămas doar numele, mă bucur că am devenit om liber şi pot spune adevărul. Inclusiv despre avantajele iluzorii ale acestui statut. Cam stătut, de altfel, şi cam îndoielnic pentru a-mi înlocui libertatea zicerii, care îmi lipsea în ultimul timp într-o primărie unde poţi avea dreptul la părere, doar dacă n-o spui la nimeni.

P. S. Prima mea şefă de la primărie, pentru că au fost mai multe şi doar şefe, îmi cerea să-i dau „mapca” (după rusescul „papca” – mapă) de pe o poliţă mai de sus. Când mai întârziam prin oraş, aveam o vorbă: Mă duc mai repede, că s-ar putea să-mi tragă „şefca” cu „mapca”, de-o să mă ştie „tăt „macpamondul”. Închei aici şi aştept să văd ce „măpci” mă aşteaptă după aceste destăinuiri…

Preluarea textelor de pe pagina www.gazetadechisinau.md pentru formatul online se face în limita a 1.000 de semne, cu indicarea linkului activ către articolul preluat.

Instituțiile de presă, care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica „Gazeta de Chișinău” și autorul informației. Materialele de presă sunt protejate de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe și de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here