Himera şantierelor „de şoc”

508
0

O stafie bântuie prin Moldova „europeană” şi „independentă”, evocând, involuntar, „Manifestul partidului comunist” al himerologului Marx: stafia marilor construcţii. În criză de idei electorale, muntele tehnologiilor politice amplasat în faraonicul palat prezidenţial a născut un şoarece preistoric, o „găselniţă” a veteranilor comsomolişti: ţara, ca şantier. O stafie la care urmează să se închine, ca la zeitatea salvatoare, ca la moaştele sfinte, nu doar camarila prezidenţială, de la premier şi miniştri, la activişti, consilieri şi parlamentari devotaţi-docili, ci şi tot poporul fericit (sau, cum îi spunea în urarea socialistă? – „crecit”?).

Gândind cu capul limpede, un mic şantier e o mare catastrofă. Cine s-ar bucura că, aşa, pur şi simplu, fără mare folos, casa, curtea sau cartierul îi vor fi „în reparaţie”, vor fi „şantier”? Cine are mare bucurie de la eternele reconstrucţii ale vecinului sau de la interminabilele şantiere din preajmă? Andrei Pleşu preciza nu chiar demult că sloganul (ca un vers dintr-un cântec: „Ţara toată e un şantier”) „sugerează o neaşezare perpetuă, devenită mod de viaţă. Nu se poate trăi normal printre gropi, buldozere, macarale şi dărâmături”.

Unui om normal, imun la descântece socialiste, îi apar întrebări. Având un preşedinte cu diplomă de „economist” şi un premier – „manager şi specialist în finanţe”, e bine să ştim: care este raţiunea acestor şantiere? Care e randamentul acestor drumuri pentru economia naţională? Ce calcule s-au făcut şi care sunt pasagerii şi mărfurile ce vor beneficia de privilegiul rutier pentru care se investesc bani grei? Care-i importanţa strategică a proiectului? Care e motivaţia de a asfalta câte vreun kilometru de drum în mai multe sate? Care e calculul rentabilităţii, în principiu, dar şi pentru infrastructura fiecărei localităţi? Vom recomanda cumva locuitorilor satului N. să se plimbe numai pe această bucată de drum? Vom interzice maşinilor pline de noroi şi pietonilor cu cizmele murdare să calce pe covorul asfaltat? Ori vom aduce, rapid, porţiunea „reparată” la condiţia drumurilor alăturate?

 „Tradiţia” marilor şantiere e de sorginte sovietică: pentru ca poporul să nu umble cu gânduri sediţioase, cu idei disidente şi cu întrebări incomode, el trebuia mobilizat permanent la fapte măreţe. Războaiele fiind încheiate, iar duşmanii de clasă împuşcaţi sau băgaţi în puşcării, rămâneau în casetă, ca drog necesar, „şantierele de şoc” (rus.: „ударные стройки”). Transformarea ţării în şantier era o armă propagandistică.

Ultimul „proiect” zgomotos de acest fel se numea „BAM” – acronim de la Magistrala Baikal-Amur. Numit aşa impropriu, deoarece între Baikal şi Amur exista deja un drum de fier: Magistrala Transsiberiană, construită încă în timpul ţarului. Dar aceasta din urmă trece de-a lungul frontierei sovieto-chineze şi un eventual război al ruşilor cu vecinii din sud risca izolarea de restul ţării a oraşelor din Extremul Orient. Aşadar, scopul BAM-ului era unul militar, nicidecum economic şi social, iar în absenţa războiului, exorbitantele cheltuieli şi sacrificii umane erau zadarnice.

Moda la şantiere era unul din paravanele ideologice ale sistemului: o ţară în şantier trebuia să însemne o ţară a viitorului… Deşi, tocmai când această „magistrală”, întruchipând ideea drumului spre viitorul luminos, era aproape de finalizare, URSS s-a prăbuşit de obezitate: visele ei greoaie nu aveau suport pragmatic pe potrivă.

Şi „şantierul” faraonic anunţat de prorabul Dodon are o singură „raţiune”: electorală. O tâmpire deliberată a populaţiei, fără obiective economice măsurabile, fără parametri de performanţă şi standarde ale calităţii. Peste vreun an aceste drumuri vor redeveni impracticabile. Noi însă ne vom alege (pe lângă încă un termen de preşedinţie socialistă) cu o enormă gaură în bugetul strategic, banii plătiţi firmelor străine, împreună cu dobânda, urmând a fi întorşi creditorului.

Şi noi, proştii fericiţi, rămânând cu ochii în stele.

Cortina.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here