Arta conceptuală și dezvoltarea personalității

Interviu cu fondatorul laboratorului ZARD ART  

Ionuț este din București, acolo a copilărit, a studiat și a obținut licența în domeniul artei conceptuale și masteratul în psihologie. Apoi a urmat un stagiu de practică în domeniul psihologiei vârstelor în Marea Britanie și alt stagiu pentru studierea limbii ruse la Moscova. La Chișinău a venit acum doi ani și a deschis un laborator de creație pentru copii, neobișnuit și foarte diferit de orice alt centru existent în prezent. Studiază limba arabă pentru a cunoaște oameni noi și o cultură milenară. Este într-o continuă căutare și explorare a tot ce este perceput de majoritatea drept ciudățenii.

– Ionuț, de ce te-ai decis să vii în Republica Moldova?

În Republica Moldova am venit din câteva motive. În primul rând, pentru că mama mea este originară din Chișinău și este o oportunitate de a petrece mai mult timp cu ea. În al doilea rând, îmi era foarte interesant să ajung într-un loc, cum se zice, „slab dezvoltat”, de unde multă lume pleacă. Curiozitatea însă nu a durat foarte mult, dar pot să zic că este o experiență faină.

– La Chișinău ai fondat un laborator de creație. De unde a venit ideea, ai analizat cumva piața pentru a afla că cetățenii din Republica Moldova duc lipsa de astfel de laboratoare?

Nu trebuie să faci mare analiză aici, pentru că de fapt nu este nimic în acest domeniu. Totul ce se face aici pentru copii (dar și în România) pe la școlile de artă, cercurile de creație unde fac tot felul de meșteșuguri, este în mare parte o pierdere de timp și cred că mai util ar fi să stea acasă. Nu fac mare treabă, pun accente pe chestiuțe drăguțe standarde care plac tuturor, activități de pe youtube, deci nimic deosebit. Am observat că deși toată lumea are acces la informație, copiii sunt educați și preiau niște comportamente rigide de la adulți, iar pentru o dezvoltare a personalității la copii sunt necesare abordări și metode mai proaspete, care să permită o deschidere la minte, ieșirea din șabloane.

– Cine vine la centru și cum sunt percepute activitățile desfășurate aici? Cum faceți față stereotipurilor despre artă și educație?

Când vine prima oară la centru, lumea se uită cumva ciudat la oamenii care sunt aici, la lucrările confecționate de copii, absolut totul. Nu avem nici un semn efectiv de normalitate care s-ar încadra în valorile lor. Eu, sincer, nu înțeleg de ce vin ei aici. Când mă gândesc și încerc să analizez mentalitatea și modul lor de viață, teoretic, nu ar trebui să ajungă aici. Dar, din câte am vorbit cu părinții, aceștia zic că totuși au văzut rezultate la copiii lor, iar picii s-au simțit bine, aceste detalii îi fac să revină din nou.

Desigur că viziunile despre artă și cum trebuie să fie o activitate pentru copii, în accepția majorității, întotdeauna sunt fie legate de una sau câteva femei și de un mod de abordare mai aproape de dădăceală și excese legate de grijile față de copii. Aici avem traineri, și bărbați, și femei, toți au un comportament ca între prieteni cu minorii, chiar și cu cei de șase ani care sunt mici. Această abordare îi sperie pe unii adulți și li se pare ciudată, dar percepțiile astea există din motiv că nu au cu ce compara.

În procesul de învățare a copiilor începând cu grădinița, continuând cu clasele primare, la fel nu sunt bărbați, în cel mai bun caz poate fi un nene obosit la educația fizică sau tehnologică pentru băieți.

Părinții s-au obișnuit ca copiii lor în educație să aibă contact doar cu femei, deci este un gen tipic de comunicare, iar când ajung la laborator și văd că sunt mai mulți băieți, se uită straniu. Problema este că nici copiii nu sunt pregătiți de acasă, mulți bărbați fie sunt plecați la muncă peste hotare și își văd copiii odată pe an, fie nu acordă suficientă atenție educației copilului, iar la grădiniță, la școală și acasă interacționează cu mama, bunica și alte tanti, peste tot femei.

Atunci când ajung aici bănuiesc că pot fi un pic stresați, iar dacă un copil începe să plângă, noi îi vom zice prietenește să se liniștească și îi vom spune că nu are rost să plângă pentru fleacuri. Este un alt tip de comunicare, care exclude excesul de dădăceală. Dar se găsesc părinți care consideră că nu trebuie să le permitem copiilor prea multă libertate și că trebuie să le arătăm ce să facă (cum ar fi, să-și spele mâinile), însă noi încercăm să dezvoltăm la copii să fi mai independenți. Dădăcitul ăsta nu ajută la nimic, nu sporește dezvoltarea și evoluția copilului.

– Ce, din ce și cum confecționează copiii lucrările?

Noi punem accentul pe arta conceptuală. Arta conceptuală este cea care nu se focusează doar pe obiectul pe care îl obții la final, dar și pe proces și pe ideea care o are în spate. Mai întâi sunt analizate materiale foto, video, sunete, obiecte reale.

85% din materialele folosite sunt obiecte reutilizate, din cele noi, vopseaua și ceramica sunt organice.

Toate subiectele au o nuanță de dezvoltare personală. Copilului i se propune să analizeze diverse obiecte, apoi să le reprezinte așa cum și le imaginează, din acest motiv ele pot arăta un pic mai primitiv. Însă ceea ce pentru noi este considerat original și nonconformist, pentru alții poate fi straniu și de speriat.

– Cine vine la laboratorul ZARD ART? Mulți părinți își permit să aducă copiii la voi?

Serviciile noastre sunt un pic cam scumpe, dar asta este bine, pentru că poți să-ți dai seama că omul care a venit este gata să plătească acești bani care sunt mulți pentru el, înseamnă că e ok. Cel care plătește mai puțin, deseori nici nu-și dă seama de fapt pentru ce plătește, nu simte calitatea serviciilor. Întotdeauna lumea zice că este foarte scump, dar totul variază în funcție de numărul de ore frecventate și proiectul pe care îl alege copilul. Vine destul de multă lume, deși de la bun început nu aveam așteptări.

– Cât mai reziști să stai la Chișinău?

A venit un moment când eu nu mai știu ce pot să fac aici. Nu mai cunosc foarte multă lume nouă sau diferită. Nu prea există o diversitate de activități noi în oraș. Nu mai vorbesc de condițiile pe care le au toți aici, efectiv, începând cu serviciile medicale, am o experiență de a merge la așa-zisele policlinici sau chiar la urgență, este groaznic.

Eu nu sunt de ăla care să spună că e groaznic aici, și nu știu cum mai stă lumea, eu când întâlnesc oameni noi am o atitudine ok. Adică nu îi clasific pe toți drept obosiți, zăpăciți și altfel. Dar totodată se observă că există un anumit plafon, după care lumea nu vrea ceva mai mult decât chestii standard și intră într-o rutină din care nu poate ieși. Nu te ajută nici măcar faptul că e foarte ieftin să trăiești în Chișinău. Eu nu cred că lumea pleacă din Chișinău doar din motiv că nu sunt drumuri, transport public sau aer curat. E nevoie de mai mult decât condițiile vitale.

Și eu planific să plec peste ceva timp, dar activitatea laboratorului de artă conceptuală va continua pentru a contribui cumva la dezvoltarea unui domeniu aproape absent în Republica Moldova.

Interviu realizat de Sergiu BEJENARI