Cultură versus tradiţie

657
0

De vreme ce sărbătorile nu pot fi evitate, ele trebuie exploatate. Puse la treabă. „Ziua Culturii Naţionale” (zisă la Chişinău „Ziua Naţională a Culturii”) presupune nu doar etalarea culturii ca semn identitar, ci şi contribuţia noastră la cultura universală. A demonstra (doar) „performanţe” în însuşirea faptelor de cultură ale umanităţii e puţin. Contează performanţele absolute: paradigmele culturale propuse de „ai noştri”.

Nu lipsim din virtualul „Dicţionar al culturii mondiale”. La capitolul „România” (sau: „Republica Moldova”; sau „Românii”), ne regăsim în fenomene pe care le etalăm noi înşine: Doina, Mărţişorul, Căluşarii, covorul naţional, ia; apoi: „nume exponenţiale ale culturii naţionale”: Alecsandri, Eminescu, Creangă, Grigorescu, Porumbescu etc. Dar există fapte şi transfuzii româneşti directe în cultura mondială. E cazul când consumatorul mondial află mai întâi despre fenomen, apoi: autorul, ţara, etnia ş.a.m.d.

Timp de un secol – şi încă ce secol, al Luminilor! – Europa a cunoscut realităţile din Orient de la Dimitrie Cantemir. L-a aplaudat abatele de Prévost, publicându-i, în revista sa londoneză, fragmente din Istoria creşterilor şi a descreşterilor Curţii Otomane; S-a inspirat din el Voltaire pentru tragedia Mahomed; Victor Hugo pentru Legenda secolelor; Byron pentru Don Juan, Shelly pentru Revolta Islamului… Articolul „Turcia” din celebra Enciclopedie a lui Diderot şi d’Alembert (opera exponenţială a Iluminismului) se încheie cu recomandarea (azi i-am zice „referinţă bibliografică”) de a consulta „în special, pentru istoria modernă a Turciei”, Istoria… lui Cantemir. E contribuţia noastră culturală!

Modernismul în arta plastică e de neimaginat fără sculpturile lui Brâncuşi, iar muzica europeană a secolului XX fără George Enescu sau Sergiu Celibidache (argumentul forte, la judecata de apoi a „contribuţiei culturale” îl vor aduce discipolii: sir Yehudi Menuhin, marele violonist, elev al lui G. Enescu sau marele pianist Daniel Barenboim, ucenic, pe timpuri, al lui S. Celibidache). Iar avangarda artistică a Europei e de neînchipuit fără Tristan Tzara (& Marcel Iancu, Victor Brauner ş.a.), urmat de magnificul suprarealist „franco-român” Gherasim Luca.

Valabilitatea prospectivă a paradigmei lingvistice propusă de Eugeniu Coşeriu (atât în inversarea raportului dintre limbă şi vorbire, cât şi în cel al lingvisticii integrale şi al lingvisticii ca ştiinţă a culturii) o re-confirmă azi marii săi discipoli din Germania, Italia, Japonia, Franţa, România. Iar fără revoluţia limbajului propus de Eugène Ionesco nu ne putem imagina fenomenul teatral mondial de după război. Paradigma îşi afla temelia în teatrul lui Caragiale: prin Ionesco, „curat-murdarul” caragialesc devine piatră de temelie a teatrului absurdului.

Uneori şi regimurile au „contribuit” la culturalizarea lumii. Marele regizor de teatru şi film Lucian Pintilie (născut la Tarutino, în sudul Basarabiei) a fost exilat forţat, după ce i s-a interzis difuzarea filmului Reconstituirea (una dintre cele mai bune producţii româneşti). Şi regizorul a fost nevoit să-şi aplice meseria (să propună paradigme culturale!) montând pe scenele din Paris sau din oraşele americane. A revenit în forţă, cu De ce bat clopotele, Mitică, abia în 1989. Azi nu poţi vorbi despre evoluţia (şi paradigmele) cinematografiei mondiale fără să invoci „Noul Val Românesc” (minimalist, auster, de un realism dur, nefardat, necruţător), fără să rosteşti numele lui Cristi Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude, Cristian Nemescu et al. În actualitatea culturală imediată se înscrie, tot mai convingător, opera literară a lui Mircea Cărtărescu, azi cel mai cunoscut scriitor român peste hotarele ţării.

 „Cultură” e în opoziţie cu „Natură”: produs cultivat în raport cu cel din flora spontană. În esenţă, cultura e sinonimă cu civilizaţia. Produsele culturale sunt fapte ale modernizării. La noi însă, „cultura” se confundă cu „tradiţia” (care, de altfel, nu trebuie ignorată, după cum nu trebuie ignorată natura). Parazitând însă pe ultima, riscăm să rămânem o cultură minoră (un coleg i-a zis: „primitivă”). Tradiţia e conservatoare, cultura e modernă. Contribuţiile noastre esenţiale la cultura lumii – de la Cantemir la „Noul Val” – ţin de modernitate. Q.E.D.

Mircea V. Ciobanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here